Revoltele din Marea Britanie

O serie de articole interesante, cu tema „Revoltele din Marea Britanie”, pot fi citite pe site-ul CriticAtac.

Reproduc mai jos unul dintre ele, poate cel mai apropiat de scena revoltelor. 

 

Criminalitate și Câștiguri

de max von sudo

 

Ce înseamnă crima de a jefui un lanţ de magazine corporatist faţă de cea de a-l deţine?

Luther Brecht

Cum hoţii nu ţin prea multe conferinţe de presă, toate talkshow-urile BBC-ului din această dimineaţă au fost oarecum unilaterale.

Azi noapte eram pe străzile din Brixton, așa că mă simt la fel de îndreptăţit ca oricine să vă ofer perspectiva unui anarhist care locuiește în zonă de șase ani de zile.

Să începem cu începutul. Niciunul dintre cei care-o tundeau noaptea trecută din Currys cu braţele pline nu va plăti vreodată taxa anuală de 9000£ pentru minunatul sistem universitar neo-liberal al lui David Cameron, atât de îndrăgit de tinerii londonezi. Cu toate că, în Marea Britanie, există acum mai multă mobilitate socială decât în epoca victoriană, cea atât de idolatrizată de Cameron, în această mare simfonie a societăţii britanice, tonurile rasiste sunt încă destul de puternice. Cei mai mulţi dintre negrii care au participat azi noapte la jefuirea magazinului Currys de pe strada Effra nu vor reuși niciodată să plece din cartierele lor și să ajungă în „lumea bună”. Prin urmare, n-au prea multe de pierdut.

Cu toate astea, mulţimea din noaptea trecută, destul de pestriţă pentru Brixton, era într-o dispoziţie sărbătoarească, mașinile înșirându-se pe ambele părţi ale șoselei tocmai până la Brixton Water Lane. Oamenii aceștia nu prea sunt obișnuiţi să câștige. Șansa de-a pleca acasă cu aparatură electronică în valoare de câteva sute de mii de lire sterline, chiar sub nasul acelorași poliţiști neajutoraţi, care îi hărţuiesc, îi bat și-i ucid de câte ori au ocazia, a făcut ca noaptea trecută să fie una de pomină. Fetiţele de 14 ani care voiau să pună mâna pe plasmele de un metru la care visaseră de-atâta amar de vreme, s-au arătat suficient de politicoase încât să-mi ceară scuze când m-au acroșat, în graba lor de-a ajunge în parcarea de la Currys. Azi noapte, toată lumea de pe strada Effrey era într-o dispoziţie de zile mari.

În dimineaţa asta, acriturile din media corporatistă susţineau exact contrariul.

Mulţi comentatori au deplâns absenţa unei motivaţii politice clare a revoltelor, părând îngrijoraţi de faptul că jafurile le-ar putea discredita. Potrivit acestei direcţii de gândire, sărăcia n-are nimic de-a face cu politica.

La radio, pe web și în ziare se discută foarte mult acum despre „prostia” revoltaţilor care își incendiază propriile cartiere. Toţi aceia care argumentează în acest sens n-au luat în considerare câteva fapte esenţiale.

Indignaţi cititori ai ziarului The Guardian, trebuie să v-o spun: aveţi dreptate, dar nu întru totul. E adevărat că individul care a trecut noaptea trecută cu o casă de marcat prin faţa Academiei din Brixton probabil că nu și-a conceptualizat acţiunile potrivit teoriilor economice ale alegerii raţionale. Totuși, când le compari cu cei patru ani în care capitalismul de stat a încercat să ne scoată din criza economică, manevrele lui par o culme a raţionalităţii. A distruge dovezile deschizând gazul la maxim și arzând din temelii fast-food-ul Nando, de pe strada Stockwell, e un gest destul de nebunesc. Dar pentru Brixton,  e mult mai raţional, din punct de vedere economic, decât orice măsură încercată până acum de laburiști, conservatori, sau marii „vrăjitori” din City.

Probabil că, pentru majoritatea oamenilor, a sparge geamuri în Brixton este o cale mai sigură către prosperitate decât cele mult mai respectabile pe care deja le-au explorat.

Tipul care s-a înfiinţat astăzi să repare vitrinele sparte de pe strada Brixton, probabil că locuiește la doar câţiva pași distanţă de cioburile împrăștiate pe pavaj, și nu cred că mai lucrează și ca speculant valutar, sau manager al vreunui fond de investiţii. Aproape toţi banii pe care-i câștigă pe reparaţii se vor întoarce în comunitatea locală.

În prezent, meritele de a suge întruna bani din buzunarele lucrătorilor pentru a alimenta conturile marilor jucători din Canary Wharf  îmi sunt destul de neclare. Criza a intrat, deja, în al cincilea ei an. E limpede că a  arunca sute de miliarde în nesfârșite runde de răscumpărări de datorii bancare, scutiri de taxe pentru corporaţii și alte proptele pentru o economie globală ce aduce din ce în ce mai mult cu cea a URSS-ului din 1987, nu e o strategie câștigătoare.

Dezlănţuirea haosului economic în zona euro și gloanţele poliţiei, care i-au curmat viaţa lui Mark Duggan, sunt acum inextricabil legate prin masiva serie de revolte din Londra, cel mai mare centru financiar al continentului european.

Aceste revolte sunt  demne de reţinut mai ales pentru inversarea de roluri pe care au scos-o la iveală, oglindită și de indignarea unei mari părţi a mass-mediei corporatiste. O indignare care, dacă stai să o analizezi un pic, ridică destule semne de întrebare.
 
Spre exemplu: profitul obţinut din vânzarea cu amănuntul este un fel de furt. Este o valoare economică extrasă din comunitatea locală cu ajutorul caselor de marcat ale corporaţiilor. Decizia cu privire la modalitatea de reinvestire a profiturilor aparţine, în totalitate, managerilor și acţionarilor coporaţiilor, nu celor de la care acesta a fost obţinut. Întregul proces este fundamental antidemocratic.

Această suspendare zilnică a unor drepturi politice democratice de bază este „normală” și ar putea persista ani de zile, dacă nu chiar decenii, sau secole întregi. Corporaţiile fură de la săraci – însă, orice tentativă a acestora de a fura de la corporaţii trebuie condamnată în cei mai duri termeni cu putinţă.

Tot așa, astăzi am avut mai multe discuţii despre revoltele de sâmbătă noaptea din Tottenham. Toţi interlocutorii mei făceau invariabil trimitere la cazul lui Keith Blakelock, poliţistul ucis în revoltele de la ferma Broadwater, din 1985. Dar niciunul dintre ei nu a amintit de Cynthia Jarrett, femeia a cărei ucidere în timpul unei percheziţii în apartamentul său a dat naștere acestor revolte.

În aceeași măsură, mă îndoiesc că vreunul dintre atât de revoltaţii comentatori burghezi de la emisiunea matinală a postului BBC 4 s-au gândit prea mult la zecile de oameni uciși de poliţie pe când se aflau în arest, sau la umilinţele la care sunt supuși tinerii de culoare opriţi și percheziţionaţi aproape zilnic în faţa casei mele. Mesajul care se desprinde din toate astea e destul de clar: agresiunile poliţienești împotriva unor oameni săraci (în special de culoare), care nu se pot apăra, sunt normale, în vreme ce atacurile populaţiei asupra poliţiștilor sunt strigătoare la cer, mai ales dacă reușesc. Și să nu care cumva să-i cereţi tipului care a șutit acea casă de marcat să vă spună și varianta lui.

Asta nu înseamnă că mașina de pompieri care tocmai a trecut în trombă prin faţa ferestrei mele este un lucru bun. Problemele politice și economice ale Brixtonului sunt complexe. E prea ușor să înșiri platitudini despre cum nimic nu va mai fi ca înainte – dar, iată că noaptea trecută, chiar dacă numai pentru câteva ore, gonind cu plasmele și Macintosh-urile în braţe pe Effra, învinșii au devenit învingători. Ceea ce ar putea avea repercusiuni neașteptate.

Traducere de: Alexandru Macovei 

Sursa: http://london.indymedia.org/articles/9828

 

Despre acadele şi déjà vu. De ce au câştigat răsculaţii britanici şi cui îi pasă

de Adi Dohotaru

„Burn, Baby Capitalism, Burn”, îi aud cum strigă în mintea mea pe răsculaţii britanici, asemenea răsculaţilor din Watts, Los Angeles, din 1965. Dar revoltele lor de shopping, nihiliste, de „insurecţie” NO FUTURE, în frenezia de party a distrugerii, refuză să spună „capitalism” în wishful thinking-ul meu. Nu-i nimic, dacă răsculaţii nu articulează mai nimic la nivel politic, pun comentatorii ceva în locul lor, ceva complex şi adânc despre SISTEM, indiferent că analiştii vin dinspre stânga sau dreapta. Desigur, nimeni nu legitimează actele respective de violenţă, dar le explică într-un context mai larg, într-o paradigmă structurantă. Iar sistemul este de vină pentru că este inegalitar, ori sistemul este responsabil pentru că a promis paradoxal o lume egalitară şi colectivistă într-un sistem de valori concurenţiale şi individualiste, sau sistemul este blamabil pentru că a devenit prea mult sau prea puţin multicultural şi a eşuat etc. etc.
Iar sistemul este, desigur, atât de complex şi de opresiv, încât funcţionează ca un malaxor, înghite responsabilităţile individuale sau de grup, le macerează. Dar tocmai iresponsabilitatea şi impotenţa dezaxată a răsculaţilor confirmă potenţa sistemului, nicidecum slăbiciunea sa. Apolitismul violenţelor întăreşte fetişismul capitalist al gadgeturilor de toate felurile, al acadelelor senzoriale şi colorate din toate vitrinile sparte.
Din punctul meu de vedere, cea mai interesantă mărturie despre evenimente aparţine unui tânăr de culoare din Tottenham, Londra, care a declarat pentru NBC că răscoalele şi-au atins scopul pentru că oamenii şi-au primit, datorită violenţelor, atenţia cuvenită din partea mass-media, opiniei publice şi a autorităţilor. „În urmă cu două luni am mărşăluit către Scotland Yard, 2.000 de oameni, toţi negri, şi era paşnic şi calm şi ştiţi ce? Niciun cuvânt în presă. Noaptea trecută, un pic de dezordine şi jaf şi uitaţi-vă în jurul vostru”, povesteşte el [I]. Nici nu mai contează pentru ce au mărşăluit tinerii negri, oricum nu s-a precizat în articolul la care fac referire, dar e predictibil.
Voi face câţiva paşi înapoi, pentru o scurtă analiză istorică a acestui tip de revoltă politică gângavă (revoltă diferită faţă de protestele spaniole şi greceşti), care e declanşată de lipsa accesului la visul achizitiv capitalist, în condiţiile în care producţia din ce în ce mai mare de bunuri promite din anii 1960, pretutindeni în lumea occidentală, „The Great Society”, a incluziunii sociale în ceea ce priveşte posibilitatea consumului generalizat. Startul dezordinilor de acest fel este Watts, despre care am scris în volumul meu Anii 60: Mişcări contestatare în SUA. Watts a contabilizat 34 de morţi, 1.072 de răniţi, 977 de clădiri devastate sau arse, aprox. 4.000 de arestări. Grosso modo, patternul e cam acelaşi: incidente violente cu poliţia la început ca scânteie pentru dezordini în masă, lipsa speranţei într-un trai decent care să permită revoltaţilor posibilitatea achiziţionării de bunuri de larg consum, spectacolul halucinant şi iraţional al val brusc de isterie colectivă violentă, dorinţa de a căpăta astfel atenţie din partea opiniei publice când metode paşnice nu funcţionau.
În urma revoltelor din ghetoul Watts, Los Angeles, cât şi în alte localităţi americane, preşedintele american Lyndon Johnson ceruse o comisie de investigare a motivelor pentru care negrii s-au revoltat. Comisia a concluzionat previzibil că printre cauze se află şomajul, lipsa de educaţie, sărăcia, slujbele proaste, discriminarea în plan locativ şi la angajare. Aşa cum s-a arătat în cazul protestelor britanice, ca multe alte dezordini similare (anii 1960 şi 1990 în SUA, ori în bidonville-urile franceze în anii 2000), revoltele au pornit de la incidente cu poliţia în care negrii erau bruscaţi pentru abateri minore. Astfel, pentru mulţi americani de culoare, raportase comisia, poliţia a ajuns să simbolizeze represiunea albilor, „iar adevărul e că mulţi poliţişti într-adevăr reflectă şi sunt expresia acestor atitudini ale albilor” [II]. În acest sens, există mărturii repetate şi din partea „protestatarilor” britanici cu privire la percheziţiile repetate şi umilitoare ale poliţiştilor în cartierele de imigranţi.
Atât atunci, cât şi acum nu există personalităţi reformiste sau, de ce nu, revoluţionare care să medieze conflictul între contestatarii viscerali şi autorităţile publice. De pildă, Martin Luther King era alarmat de efectele revoltei din Watts din august 1965. Cei din anturajul pastorului au fost surprinşi când s-a aflat că aproape toţi rezidenţii ghetoului nu doreau ca Martin Luther King să mijlocească diferendele. Mai mult, gradul de înapoiere informaţională mergea atât de departe încât unii nici măcar nu auziseră vreodată de el, deşi i se decernase recent Premiul Nobel pentru Pace: „În timp ce se plimba printre ruine un grup de tineri negri striga: „Am câştigat”. „Cum puteţi să spuneţi că aţi câştigat”, a întrebat King, „când 34 de negri sunt morţi, comunitatea voastră e distrusă, iar albii se folosesc de revoltă ca de-o scuză pentru lipsa de reformă?”. „Am câştigat pentru că i-am făcut să ne dea atenţie”, au replicat” [III]. Ok, atât atunci, cât şi acum, au „câştigat”, au primit atenţia binemeritată. Şi atunci ce vor? Egalitate, emancipare, incluziune socială, participare la luarea deciziilor în sferele politice şi economice, asociere politică pentru îndeplinirea unor scopuri şi valori democratice? Fuck that moral shit! Vor gadgeturi, vor acadele, vor să devină şi ei copiii bine hrăniţi ai capitalismului. Conceptele acestea le sunt tot atât de străine ca valorile egalitare, non-violente ale lui Martin Luther King negrilor din ghetourile din Watts.
Un alt element interesant constă în faptul că la alte răzmeriţe din ghetourile şaizeciste, precum cea din Detroit, în iulie 1967, care s-a soldat cu 43 de morţi şi 7.000 de arestări, „răsculaţii” negri incendiau şi spărgeau doar clădirile, magazinele şi business-urile (aproximativ 4.000) deţinute de albi şi nu instituţiile publice, semn că revolta lor era cauzată de neputinţa de a accede la „visul american” capitalist [IV], vis exportat de atunci în întreaga lume. Rezultatul extrem al acestui vis consumist generalizat este imaginea unor copii de sub 12 ani trimişi de de părinţii lor să fure tot ce poate din magazine pentru că ştiu că nu pot fi arestaţi, nici măcar reţinuţi, copii atât de mici [V]. Dar ar fi prea simplu să fie vina SISTEMULUI.
Odată cu revoltele negrilor, apar primele teorii sociale nu doar de explicare, ci şi de disculpare, a comportamentului delincvent din timpul răzmeriţelor urbane, asemănătoare cu partea întunecată a corectitudinii politice, de victimizare a minorităţilor şi de deresponsabilizare individuală. Acest tip de explicaţie l-a determinat pe Gerald Ford, viitorul preşedinte american, membru al Camerei Reprezentanţilor, să se întrebe: „Vom renunţa oare la lege şi ordine… în favoarea unei teorii sociale care susţine că cel ce aruncă o cărămidă într-un geam sau o bombă în automobilul tău este doar produsul neînţeles şi neprivilegiat al unui cămin distrus?” [VI]. Sau produsul unei societăţi inegalitare? Sau al capitalismului, am putea adăuga. Spre deosebire de Ford, cred că putem renunţa la la „legea şi ordinea” burgheză atâta timp cât răzmeriţele articulează in nucce măcar principiile unei noi ordini politice care transgresează capitalismul şi inegalitatea structurală presupusă invariabil de acest sistem, ori atâta timp cât protestele articulează, chiar şi cu vagă intenţie, opoziţia faţă de ipocrizia reprezentativităţii democraţiei electorale. Şi atunci de ce să nu ne organizăm în acest sens, de ce să nu ne creăm propriile instituţii bastarde, asociaţii protestare şi forumuri sociale şi politice, să ne creăm propriul praxis imaginativ, decât să ne pierdem vremea şi analiza cu viaţa „protestatară” care este, mereu, în altă parte?

NOTE:
[I] Laurie Pannie, Panic on the streets of London
http://english.aljazeera.net/indepth/opinion/2011/08/201189105816840954.html
[II] Terry H. Anderson, The Movement and the Sixties: Protest in America from Greensboro to Wounded Knee, New York, Oxford University Press, 1995, p. 168
[III] Chris Harman, The Fire Last Time: 1968 and after, Londra, Bookmarks Publications, 1998, p. 113
[IV] Allen J. Matusow, The Unraveling of America. A History of Liberalism in the 1960s, New York, Harper TorchBooks, 1986, pp. 362-363
[V] Hayley Matthews, The Salford riots and the greed of the disenfranchised http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/aug/10/salford-riots-greed-disenfranchised
[VI] George Brown Tindall, David E. Shi, America. O istorie narativă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 903
 

Austerity measures

Poor people dont eat each other. 
Eat the rich they are plumper.

London Riots. (The BBC will never replay this. Send it out)

Acum în Londra. Ce urmează?

Iată că trăim o perioadă tulbure, din toate punctele de vedere. Revoltele violente din Anglia sunt dovada.
Acum 9 luni scriam într-un post că lupta cu sistemul capitalist va cunoaște o abordare neconvențională. Iată, reproduc mai jos postarea din 27 Octombrie 2010

Data de 27 octombrie a fost într-adevăr ceea ce m-am așteptat să fie. Nu îmi făceam iluzii că moțiunea de cenzură va trece. Nu mă așteptam ca demonstrația sindicatelor să aibă vreun ecou. Totuși s-a întâmplat ceva. Ceva foarte important. Dar, să le luăm pe rând.
Era limpede că moțiunea nu avea nicio șansă, pentru că, și acesta este motivul real, niciun parlamentar din arcul puterii nu își dorea alegeri anticipate ori, să treacă în opoziție.  În aceste condiții nu au avut nici un motiv să susțină moțiunea. Cu toate acestea declarațiile politicienilor erau paralele cu motivele reale. Acest lucru ne demonstrează că democrația nu este luată în serios, și că ea există doar formal. Aici bifăm un prim punct. Asta înseamnă că puterea (oricare ar fi ea), are alte reguli după care se comportă și în nici un caz nu sunt regulile politice ale democrației.
Demonstrația sindicatelor, deși organizată foarte bine, nu a avut efectul dorit. Acești oameni, și cei care au fost alături de ei, au aflat cu această ocazie un lucru foarte important, acela că cei aleși „în mod democratic” nu-i reprezintă. Sigur că mai toată lumea știe că majoritatea celor care candidează în alegeri își cumpără locurile, iar meritul în acest caz nu este al votanților, care se amăgesc într-un fel sau altul, ci al banului. În acest caz cei aleși vor răspunde întotdeauna mijlocului care i-a făcut parlamentari, adică puterii banului și niciodată alegătorilor. Asta demonstrează că cel mai important lucru într-o democrație, alegerile, sunt doar o formă mascată de a cumpăra și a vinde. În acest caz cei care acum sunt nemulțumiți, iar aceștia sunt la ora actuală de ordinul milioanelor, și-au demonstrat, prin protestele desfășurate, că regulile democrației nu pot funcționa atunci când sunt eliminate chiar din vârful puterii.
Această stare a lucrurilor ne duce către concluzia firească și evidentă că relațiile de business au înlocuit regulile democrației. Oare nu ați observat cum toată ziua ni se prezintă lucrurile ca într-o permanentă piață de afaceri, iar ce e bine „pentru economie” este întotdeauna și neapărat bine doar pentru cel care face profit. Să nu fiu înțeles greșit, a face o muncă în urma căreia să rezulte un profit nu e ceva rău, însă a face profit cu orice preț, cu sacrificarea oamenilor, a celor care până la urmă fac posibilă munca și profitul, este criminal. Sistemul capitalist a demonstrat, a câta oară, că este incapabil să asigure stabilitate și prosperitate echitabilă. Sigur că acum asistăm la o zvârcolire din urmă, la intenția de a salva sistemul cu orice preț. Ei bine, indiferent în ce direcție se vor desfășura evenimentele de acum încolo ele vor aduce la sfârșitul acestui sistem, într-un an, doi sau zece. Iar acest interval de timp îl vom hotărâ noi, oamenii.
Soluțiile în situația dată nu pot fi instrumentele democratice. S-a dovedit, sper, că sistemul capitalist le-a făcut inutile, eliminându-le. Atunci ce e de făcut? Cu un adversar atât de puternic, ca sistemul capitalist, nu poți duce o luptă eficace pe față, cu reguli, pentru că acest sistem s-a poziționat deasupra regulilor. Soluția va fi o luptă de gherilă, de sabotare a acestui sistem, dusă de chiar cei care sunt acum exploatați. Nimeni nu va trebui să-i îndemne la asta, se va întâmpla natural.

Până la victoria finală! 

Told Ya 

Bursele și ratingul SUA

Vladimir Kremlev for RT

 O zi „neagră” pentru bursele din întreaga lume. Într-o zi ar trebui să înceteze această imensă escrocherie.

Blestem

Sursa: http://iasromania.wordpress.com/

Sănătatea României (II). Falsa economie a reducerii preţurilor la medicamente. Cum se compromite vârsta de pensionare

Sursa: cursdeguvernare.ro

În urmă cu două săptămâni, Traian Băsescu cerea să nu se plătească arieratele din Sănătate, denunţând neregulile de la achiziţia de medicamente. Dar lipsa reglementării la aceste achiziţii nu are de-a face cu Sănătatea. În realitate, boala Sănătăţii nu este excesul de achiziţii şi nici abuzul de bine. Cifrele ne arată, necruţător, că la Sănătate trebuie dat, nu luat.

Cum stăm cu medicamentele faţă de alţii

În materie de cheltuieli pentru medicamente cu prescripţie, unde depăşeşte de puţin pragul de 100 de euro per capita, Romania se află pe penultimul loc în UE şi pe unul din ultimele locuri in Europa, depaşind doar Bulgaria, Belarus, Rusia si Ucraina. Ori, media europeană este de 450 de euro pe an.

La capătul opus al clasamentului se află Elveţia, Franţa si Belgia, unde cheltuielile ajung până în jurul valorii de 3500 de auro anual. Această proporţie confirmă rămânerea mai accentuată în urmă din perspectiva domeniilor sociale faţă de accesul la bunurile de consum occidentale.

Valoarea cheltuielilor cumulate cu sănătatea şi medicamentele pe cap de locuitorin Romania a scăzut de la 280 de euro în 2008 la 275 euro în 2010 şi doar 230 euro bugetaţi pentru 2011. Pentru medicamentele compensate se consuma circa 7-8% din bugetul sănătăţii, mult sub necesităţi, ceea ce agravează starea celor care nu-şi pot permite tratamentele prescrise.

Medicamentele în buget. Efectele perverse ale politicii de preţuri

Nici ca pondere a medicamentelor în totalul cheltuielilor pentru sănătate nu excelăm. Cu circa 22%, suntem mult în urma unor ţări precum Cehia, Ungaria sau Slovacia, care cheltuie pe medicamente în jur de 30%. Mai mult, circa 80% din medicamente sunt de import, ceea ce a afectat capacitatea de a satisface necesităţile pe baza fondurilor alocate şi a generat efecte perverse.
Peste 40% din medicamentele pe baza de prescripţie au fost înregistrate direct la preţul cel mai mic din Europa, iar aproape 50% au fost doar puţin peste preţul minim european. Ceea ce face ca peste 20% din medicamente să fie reexportate şi să nu mai ajungă la cetăţenii români.
Strategia minimizării preţurilor pare la mintea cocoşului, dar s-a dovedit a nu fi cea mai bună idee. Calitatea produselor păstrate neconform are de suferit până la a le face fără efect terapeutic. Sunt neglijate costurile de administrare ale medicamentelor şi conformitatea lanţului de distribuţie, impactul final al ratei de succes a tratamentului fiind ignorat.
Ori, scopul nu este să dăm medicamente ieftine, ci să asigurăm reuşita actului medical, cu reintegrarea rapidă a pacientului în activitatea productivă – acolo unde se produc banii în societate. Altminteri, s-ar fi gândit ei şi francezii sau nemţii sau spaniolii ş.a.m.d. să plătaescă mai puţin, că doar nu de manageri duceau lipsă.
Bugetul a rămas subdimensionat pentru sănătate. Sumele alocate s-au ridicat la 16,64 miliarde lei în 2008, 15,32 miliarde lei în 2009, o revenire la 17,49 miliarde lei în 2010 ( urmare a insistenţei FMI pentru stingerea unei părţi a restanţelor la plata medicamentelor neachitate de stat) şi 8,61 miliarde lei pe prima jumătate din 2011.
Pentru acest an, se conturează menţinerea la mai puţin de 3,5% din PIB a cheltuielilor publice cu sănătatea, adică la jumătate faţă de media europeană. Primele afectate au fost listele cu medicamente pentru bolnavii cronici. Mulţi dintre aceştia se găsesc de la 1 august în imposibilitate de a-şi procura medicamentele strict necesare. Ceea ce va agrava problemele din sănătate, cu consecinţe majore pe termen mediu şi lung.

Precaritatea sănătăţii lasă fără obiect creşterea vârstei de pensionare

Majorarea vârstei de pensionare la 65 de ani este lipsită de sens, dacă nu va exista, ca regulă generală, şi capacitatea de a lucra la vârste mai înaintate.

Iar asta înseamnă sănătate.

De altfel, aşa–numita “speranţă de viaţă sănătoasă”, nici măcar nu poate fi evaluată de statistica oficială, tot din motivul lipsei de fonduri. Dar, s-a gândit cineva să privească problema global şi să vadă cât ne costă să nu ne coste sănătatea ?

Criza economică văzută din exteriorul economiei

Un articol semnat de Lucian Butaru, publicat pe CriticAtac.

„Mi-aș permite, cu scuzele de rigoare dacă țintesc prea sus, să pun sub semnul întrebării o foarte populară concluzie, îmbrățișată pretutindeni pasional de aproape întreg spectrul politic, de la dreapta la stânga, trecând prin populiști și ecologiști. Și anume: dezvoltarea din anii precedenți crizei a fost una nesustenabilă; toți am trăit peste posibilități, prin credit, și fiecare regiune s-a bucurat de bunăstare pe seama alteia
...
Dacă, de fapt, nu am trăit peste posibilități, ci sistemul economic actual este conceput astfel încât să trăim sub posibilități?
...
După mai bine de două veacuri de capitalism, dincolo de faptul că logica sistemului a fost atât de bine internalizată încât ne este prezentată ca „natură umană”, exploatarea a devenit atât de subtilă încât mulți se îndoiesc că ar mai exista. Nu găsim o diferență semnificativă între muncitorul care își vinde munca și liber-profesionistul sau micul-patron care se maimuțăresc pentru a-și vindeprodusele muncii pe piață. Pentru ambele situații, clientul nostru e stăpânul nostru. 
...
Atunci când se produce și se consumă preponderent pe credit, adevăratul patron al tuturor este banca. Iar criza actuală ne-a arătat ce se poate întâmpla dacă patronul nu e în toane bune.
...”