vineri, 30 septembrie 2011

Global Revolution


Încet dar sigur lumea se trezește. Din Spania până în Grecia, din Egipt până în SUA oamenii protestează.
Mass-media nu transmite aceste evenimente, în cel mai bun caz sunt amintite în treacăt între două știri neimportante. Transmite mai departe informații despre protestele în plină desfășurare din SUA și Europa. Așa vei ajuta, și vei lua parte la REVOLUȚIA GLOBALĂ.
Iată mai jos câteva adrese web unde puteți afla ce se întâmplă la acestă oră în lume:

Pentru a înțelege mai bine situația actuală, vedeți acest film:

Debtocracy International Version de BitsnBytes

joi, 29 septembrie 2011

A Message From Occupied Wall Street (Day Eleven)

This is the eleventh communiqué from the 99 percent. We are occupying Wall Street. We will not be moved.
On September 27th, 2011, many friends participated in our democratic process.

miercuri, 28 septembrie 2011

Full recognition of Palestine is an important precondition for peace!

The European Left Party (EL) welcomes President Mahmoud Abbas move to present the formal application of the Palestinian people for statehood to the UN- Secretary-General Ban Ki-Moon on Friday, the 23rd September. We appreciate that this step did take considerable courage as it was made in spite of considerable diplomatic pressure by the US-Administration, the Israeli Government and unfortunately also by a number of European countries.

We are convinced that full membership of a Palestinian State in the United Nations can be a crucial first step to overcome the diplomatic asymmetry in the relations between the State of Israel on the one side and the Palestinian people, only represented by an Agency, on the other. An internationally recognized Palestinian State is not an obstacle for peace, on (in) the contrary it could be an invaluable partner for peace. One has to remember that the State of Israel was approved without previous negotiation or agreement with the Palestinian People as it is now argued after 20 years of failure of such negotiations, and that with the Palestinian State recognized by the UN in its borders of 1967 and East Jerusalem as capital it is not possible to go on with the settlements, human right violations or crimes against humankind by the State of Israel.

The EL urges the UN-Secretary-General to process the Palestinian's application without delay. We demand that the member states of the European Union jointly support the Palestinian initiative and don't waste their efforts with devising a substitute offer of second class membership. A joint European position to recognize the Palestinian's right to  a state would on the one side be an important signal towards the overwhelming majority in the UN-General-Assembly which support the Palestinians and would on the other side make it harder for the US-government to put in a veto. The EL supports the Palestinian people's wish for equality, freedom and justice wholeheartedly and joins Abbas in his believe the no one "with a shred of conscience" can reject the Palestinian application for a full membership in the United Nations.

marți, 27 septembrie 2011

A zecea zi de ocupație pe Wall Street

Mișcare se răspândește în toată SUA, dar și în alte țări. Urmează și România.
Noi suntem 99%!

We Are The 99% from socially_awkwrd on Vimeo.

Noam Chomsky Announces Solidarity With #occupywallstreet

Anyone with eyes open knows that the gangsterism of Wall Street -- financial institutions generally -- has caused severe damage to the people of the United States (and the world). And should also know that it has been doing so increasingly for over 30 years, as their power in the economy has radically increased, and with it their political power. That has set in motion a vicious cycle that has concentrated immense wealth, and with it political power, in a tiny sector of the population, a fraction of 1%, while the rest increasingly become what is sometimes called "a precariat" -- seeking to survive in a precarious existence. They also carry out these ugly activities with almost complete impunity -- not only too big to fail, but also "too big to jail."
The courageous and honorable protests underway in Wall Street should serve to bring this calamity to public attention, and to lead to dedicated efforts to overcome it and set the society on a more healthy course.

Noam Chomsky

duminică, 25 septembrie 2011

A 7-a zi de demonstratii la New York. Poliția face arestări

O săptămîna frămîntata pe străzile din centrul orașului NY. „Campionii democrației” încearcă să împiedice aceste proteste și să închidă gura demonstranților. Au avut loc arestări fără să se aducă oficial vreo acuzație. Zeci de protestatari au fost arestați. Demonstrația nu a putut fi oprită.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

A Message From Occupied Wall Street (Day Seven)

This is the seventh communiqué from the 99 percent. We are occupying Wall Street.
On September 21st, 2011, it rained. We organized what shelter the police would allow us and thought. We thought about everything that is wrong with this country, with this world. We talked. We talked about everything that is wrong in this world. There has been no real conversation in this country and this world about wealth and the way it is misused. We are that conversation. Join us and make your voice heard. What is your one demand?
Our voice will no longer be ignored. There are too many things wrong with this world for our voices to be silenced. You know this. We know this. This is why we are here, why we grow every day.
occupy your homes. You own your home, a callous bank that split ownership of your home into hundreds of parts, redistributing them across the world under false ratings does not own your home. Fifty times as much speculative trading as commercial trading goes on each day in America. You are in debt to people who make money by moving money from place to place using computers.
You have a right to shelter. No one can take that right from you.
Banks are able to restructure settlements constantly, they receive billions and billions of dollars so that they can stay afloat for long enough to steal your property from you. Do not let them. Do not leave your house. If the police come to steal your house and deliver it to the 1 percent film them and show the world and then join us. If we are not already occupying your city, your town, bring a sleeping bag, a pillow, and contact us. We will help you find food. We will help you sue for shelter. We will find each other. We will grow. We will build - city by city, block by block.
We stand in solidarity with homeowners across the country and the world whose homes are in the process of being stolen by faceless conglomerations motivated only by profit. We are the 99 percent. We will not let you steal our homes. We will not let you deprive us of a basic right, shelter, so that you can buy a home you do not use. We are here. We are growing. And we will not be moved.
We stand in solidarity with Madrid, San Francisco, Los Angeles, Madison, Toronto, London, Athens, Sydney, Stuttgart, Tokyo, Milan, Amsterdam, Algiers, Tel Aviv, Portland, Chicago and Palestine. Soon we will stand with Phoenix, Montreal, Cleveland, Atlanta, Kansas City, Dallas, Orlando and Miami. We're still here. We are growing. We intend to stay until we see movements toward real change in our country and the world.

joi, 22 septembrie 2011

A Message From Occupied Wall Street (Day Five)

This is the fifth communiqué from the 99 percent. We are occupying Wall Street.
On September 21st, 2011, Troy Davis, an innocent man, was murdered by the state of Georgia. Troy Davis was one of the 99 percent.
Ending capital punishment is our one demand.
On September 21st, 2011, the richest 400 Americans owned more wealth than half of the country's population.
Ending wealth inequality is our one demand.
On September 21st, 2011, four of our members were arrested on baseless charges.
Ending police intimidation is our one demand.
On September 21st, 2011, we determined that Yahoo lied about being in spam filters.
Ending corporate censorship is our one demand.
On September 21st, 2011, roughly eighty percent of Americans thought the country was on the wrong track.
Ending the modern gilded age is our one demand.
On September 21st, 2011, roughly 15% of Americans approved of the job Congress was doing.
Ending political corruption is our one demand.
On September 21st, 2011, roughly one sixth of Americans did not have work.
Ending joblessness is our one demand.
On September 21st, 2011, roughly one sixth of America lived in poverty.
Ending poverty is our one demand.
On September 21st, 2011, roughly fifty million Americans were without health insurance.
Ending health-profiteering is our one demand.
On September 21st, 2011, America had military bases in around one hundred and thirty out of one hundred and sixty-five countries.
Ending American imperialism is our one demand.
On September 21st, 2011, America was at war with the world.
Ending war is our one demand.
On September 21st, 2011, we stood in solidarity with Madrid, San Francisco, Los Angeles, Madison, Toronto, London, Athens, Sydney, Stuttgart, Tokyo, Milan, Amsterdam, Algiers, Tel Aviv, Portland and Chicago. Soon we will stand with Phoenix, Montreal, Cleveland and Atlanta. We're still here. We are growing. We intend to stay until we see movements toward real change in our country and the world.
You have fought all the wars. You have worked for all the bosses. You have wandered over all the countries. Have you harvested the fruits of your labors, the price of your victories? Does the past comfort you? Does the present smile on you? Does the future promise you anything? Have you found a piece of land where you can live like a human being and die like a human being? On these questions, on this argument, and on this theme, the struggle for existence, the people will speak. Join us.
We speak as one. All of our decisions, from our choice to march on Wall Street to our decision to continue occupying Liberty Square, were decided through a consensus based process by the group, for the group.

“Bogații trebuie să platească mai mult, indiferent dacă au sau nu venituri la vedere”

CriticAtac: Se discută în Parlament un soi de taxare suplimentară a averii (1% din averile care depășesc 450000 de euro). Pe de altă parte, ministrul muncii vorbea despre bogații care iau peste 800 de RON lunar și care nu mai trebuie sa beneficieze de subvenția pe încălzire. Din cifrele pe care le-ați citit/gestionat/interpretat ce înseamnă “bogat în românia”?

Liviu Voinea: România colectează doar 0,7% din PIB din impozite pe avere, față de media europeana de 3% din PIB. Este nevoie să colectam mai mult, și asta se poate prin taxarea suplimentară a averilor mari. Limita de 450 mii euro mi se pare însă arbitrară. Cred ca 1 milion de euro e o sumă mai potrivită. Sau două-trei trepte de impozitare. Cu siguranță bogați în România nu sunt cei cu 800 RON pe lună. In general nu sunt oameni bogați doar din salarii, cu puține excepții. De aceea este nevoie de generalizarea declarațiilor de venit și de avere. Astfel se pot evidenția cei cu venituri mici dar cu averi mari – și ei trebuie impozitați sever.

CA: Într-un text recent vorbiți despre necesitatea reintroducerii impozitului progresiv pentru cei cu venituri mari și necesitatea taxării bogaților. Credeți că cineva cu un venit de 3000 de lei este neapărat un om bogat în România ăi cum se împacă propunerea dvs cu evidența conform căreia România are deja una dintre cele mai înalte taxe pe muncă din Europa? 

L.V.: Principala povară fiscală în România o reprezinta CAS și CASS (contribuțiile la pensii și la sănătate). Trebuie să reducem semnificativ CAS și CASS, în paralel cu creșterea salariului minim (fapt ce ar neutraliza efectul asupra firmelor private, dar ar fi eficient pentru buget întrucât sunt de două ori mai mulți angajați cu salariul minim la privat decât la stat).
De asemenea, impozitul progresiv trebuie însoțit de deductibilități. Ideea aici (spre deosebire de impozitul pe avere, unde ideea e sa plătești mai mult dacă ai de unde) este să redistribui cheltuielile către anumite zone sub-finanțate (în special sănătate și educație) prin deduceri.

CA: Unul dintre argumentele frecvent aduse împotriva taxării bogaților este că aceasta va conduce la deteriorarea mediului de afaceri, stoparea investițiilor și, prin urmare, dispariția locurilor de muncă. Ce părere aveți despre această afirmație? 

L.V.: Mediul de afaceri este terminat în toate țările dezvoltate, presupun, pentru ca toate practica aceasta supra-impozitare a bogaților!? Dacă la alții se poate, la noi de ce nu s-ar putea? În țările dezvoltate merge înainte treaba și cu impozite progresive.

CA: Statul român este un stat captiv, prizonier al unor elite care deturnează resursele publice în scopuri proprii. Taxele si impozitele mai mari, care vor aduce mai mulți bani la bugetul statului, ar putea deveni o nouă modalitate de a tăia pe altă cale din beneficiile sociale ori a creste costul de intreținere a micii proprietăți. Care ar fi masurile și mecanismele necesare pentru prevenirea acestei situații, și pentru a asigura o redistribuție mai justa și servicii publice mai bune și mai numeroase pentru cetățeanul de rînd?

L.V.: Introducerea unui sistem informatic unitar care să colecteze în timp real informațiile despre venit, avere, loc de muncă, ajutoare, etc – la nivel de individ și să le coreleze.
Alternativa la creșterea veniturilor este doar cercul vicios al tăierii cheltuielilor. Nu putem ajunge la 0% cheltuieli, ne dezintegrăm ca stat. Oricum cheltuielile de protectie socială sunt la 60% din media europeana (ca procent în PIB).

CA: Noile taxe vizează mai ales persoanele fizice, iar Ministerul Finanțelor a declarat deja explicit că “impactul [noilor taxe] asupra mediului de afaceri este nesemnificativ”. Pînă în prezent, în tarile membre ale UE, masurile neoliberale de administrare a crizei au constat în special din obținerea de fonduri, în situație de criză, prin tăierea beneficiilor sociale, și prin acoperirea datoriilor private ale unor instituții financiare din acumulările sectorului public. Persoanele fizice, adica majoritatea democratică a cetățenilor, suportă, deocamdată, costul acestor masuri. Care ar fi o modalitate mai justă și pragmatică de a asigura echilibrul taxării, între cetațeni și firme, în România?

L.V.: Care noi taxe? Ceea ce s-a întâmplat la noi au fost doar taxe regresive (TVA în special care a crescut). Bogații trebuie să plătească mai mult, indiferent dacă au sau nu venituri la vedere. E nevoie de voință politică și de capacitate managerială la Ministerul de Finanțe, dar de putut se poate.

miercuri, 21 septembrie 2011

Day 4: At least five arrested, one may be in critical condition

Early this morning at least five protesters were arrested by NYPD.
The first arrest was a protester who objected to the police removing a tarp that was protecting our media equipment from the rain. The police said that the tarp constituted a tent, in spite of it not being a habitat in any way. Police continued pressuring protesters with extralegal tactics, saying that a protester on a bullhorn was breaking a law. The protester refused to cease exercising his first amendment rights and was also arrested. Then the police began to indiscriminately attempt to arrest protesters, many of them unsheathed their batons, in spite of the fact that the protest remained peaceful.
The new residents of Liberty Square continued to serve as shining examples of law abiding behavior in spite of police harassment and the loose interpretation and selective enforcement of New York’s laws by the NYPD.
Please be warned that the contents of the following videos may be difficult to watch:

marți, 20 septembrie 2011

Urmărește LIVE


Occupy Wall Street. Day 3 and counting

duminică, 18 septembrie 2011

Occupy Wall Street

În acest weekend s-au adunat câteva sute de americani să protesteze pe Wall Street. Este un semn bun. Să sperăm că lumea prinde curaj.

joi, 15 septembrie 2011

Despre muncă, recompensă și libertate

O frântură dintr-un articol preluat de pe blogul De-civilizare.


"One last point and then I"m out. Prisoners. These people BREAK the law, are a danger to society, yet they get free food and shelter day in day out and dont work a single day. Now, if we can provide three meals a day, air conditioning and cable TV for PRISONERS, the murderers and rapists, why can't we provide it for all of us. We have plenty of food, remember 1% of the US farms for 99% of the rest. We have plenty of homes. Look down the street, how many are empty, for sale? How many people own TWO, THREE homes? We can provide food and shelter for all. Its there. We've simply been convinced we don't deserve it. "

38 years without Salvador Allende

 It's been 38 years since 11 September 1973, the day of the tragic death of the Chilean President, Salvador Allende; a socialist who, in contrast with today's neoliberal socialdemocracy, was elected by an impressive popular majority, defended and extended social rights, reinforced institutions of democratic participation and social justice, while he even sacrificed his life to defend the Chilean people and democracy.
In a turbulent period where both social rights and democracy are once again dramatically regressing, the best way to honor Salvador Allende's sacrifice is to salute today's massive and dynamic struggles of the Chilean youth for public and free education and for a better life. Only through such unitarian and massive social struggles in a national, European and global scale will it be possible to reinforce aspirations for a better world, relieved from neoliberal authoritarianism.
Brussels, 11 September 2011

marți, 13 septembrie 2011

„guvernele au transformat datoria privată a băncilor în datorie publică”


Cum să transformi un continent într-un CDO* subprim

de Mark Blyth  

Criza europeană a datoriilor suverane este ceva mai mult decât o imensă vînzare de produse înşelătoare [„bait and switch”] comisă asupra populației europene de către propriile guvernele, în numele propriilor bănci. Trebuie să ne reamintim că ceea ce numim astăzi „criza europeană a datoriilor suverane” a început ca o criză financiară a sectorului privat în 2008, când „băncile prea mari ca să se prăbușească” au intrat în colaps, spre surpriza (unora), inducînd perspective profund perdante contribuabililor. De teama unui Armaghedon financiar, guvernele au transformat datoria privată a băncilor în datorie publică, prin acțiuni de salvare [bailouts], venituri pierdute, creștere mai mică, transferuri mai mari și deficite enorme. Rezultatul inevitabil pentru tot continentul european a fost creșterea masivă a datoriei guvernamentale. Și, deși în cazul Greciei ar putea fi plauzibil să vorbim de iresponsabilitate fiscală, această versiune este pur și simplu falsă în cazul celorlalte țări. Irlandezii și spaniolii, I-ul și S-ul din acronimul ‘PIGS’, de exemplu, erau considerați „cei mai buni din clasa neoliberală” în ceea ce privește datoria și deficitul până la izbucnirea crizei financiare. Datoria publică este o consecință a crizei financiare, nu cauza acesteia.
Când au explicat această problemă electoratului, state cum ar fi Marea Britanie au susținut că problemele au fost create de cheltuielile excesive ale fostului guvern și ca, dacă nu reduc imediat cheltuielile, ar putea ajunge în situația Greciei.  Alte state, printre care mai ales Germania, au insistat că „mai multe reglementări” și o mai mare disciplină impuse acestor sudici săraci și falsificatori de buget ar fi soluția.
Din păcate, nici una dintre aceste „manevre” nu va funcționa din moment ce acești „învinuiți” nu sunt vinovați pentru criză. Băncile erau cândva cele care salvau statele, acum statele salvează băncile, iar cetățenii trebuie să plătească, prin bailout, reducerea producției, creșterea șomajului, reducerea drastică a serviciilor, credite mai stricte și costuri de reasigurare care să garanteze că nu se va repeta – asta până se întâmplă din nou. Problema a început cu băncile și continuă să fie băncile, iar dacă învinovățim statele pentru o problemă bancară nu rezolvăm problema bancară. Însă efectul, destul de neașteptat, a fost transformarea Europei într-un continent al CDO.
Când criza financiară a lovit Europa, s-a râs arogant la început de situația nefericită a profund îndatoratului și disperat interconectatului capitalism anglo-saxon bazat pe sistemul financiar. Dar a devenit imediat limpede că acele inter-conexiuni erau globale, că multe dintre băncile „dealeri principali” care au primit sume imense în numerar din Rezerva Federală a S.U.A. pentru a rămâne pe linia de plutire erau, de fapt, europene și că CDO-urile și primele pentru asigurări împotriva riscului de neplată a creditelor [credit default swap - CDS] au sfârșit în locații cât se poate de europene.
În loc să admită că acest transfer privat-public al datoriilor este o necesitate structurală căreia toată Europa trebuia să îi facă față (până la urmă, care este sensul Uniunii Europene?), Germania a descris criza ca pe o luptă între Nordul cumpătat și Sudul risipitor, în timp ce britanicii aplaudau de pe margine, iar francezii organizau conferințele de presă ale germanilor.
Răspunsul anglo-german la această criză greșit înțeleasă, care este acum aplicat peste tot, a fost austeritate: deflație internă la periferia risipitoare, pentru a reduce salariile și prețurile la niveluri proporționale cu poziția financiară externă. Cu alte cuvinte, germanii au considerat că este o idee bună să aplice echivalentul funcțional al standardului aur într-o democrație, în ciuda propriei lor memorii istorice, presupus profundă, a ceea ce s-a întâmplat ultima oară când s-a încercat aplicarea acestui standard.
Rezultatele au fost cât se poate de previzibil dezastruoase pentru statele de la periferie. Acestea au suferit scăderi ale PIB-ului an de la an începând cu 2008, iar rezultatul a fost că raportul datorie/ PIB al periferiei europene (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania) nu a scăzut, ci a crescut, în ciuda reducerilor bugetare, la fel ca și randamentul obligațiunilor acestora. În consecință, deținătorii de obligațiuni sunt îngrijorați, iar pentru a-i liniști se recurge la noi reduceri bugetare, care duc la o și mai mare scădere a PIB-ului, o datorie și mai mare și, din când în când, un împrumut de la germani (așa se bate pasul pe loc). Dar pînă la urmă nu sînt decît datorii care se adună peste alte datorii. Așa merg lucrurile de un an și jumătate, iar problema este că această situație s-a extins dincolo de periferia europeană.
La începutul anilor 2000, când moneda Euro a reunit aceste țări, randamentul obligațiunilor periferice s-a redus în raport cu al celor de la centru. Motivul a fost garanția implicită a datoriei acordată de noua Bancă Centrală Europeană și reglementările cu privire la datorie și deficit pe care toate statele s-au obligat să le respecte, cel puțin până și-au dat seama cât de ușor este fie să pui Goldman să încheie tranzacții swap prin care să camuflezi o datorie, în cazul Greciei, fie să ignori pur și simplu reglementările pe care tu însuți le-ai legiferat, în cazul Germaniei și al Franței. Deci, pe măsură ce randamentul scădea, băncile de la centru încărcau datoria la periferie, reducându-și frumos propria datorie germană sau olandeză de dragul câtorva puncte de bază în plus înmulțit cu câteva sute de miliarde calculate în riscuri. Însă în momentul în care a izbucnit criza, a ieșit la iveală că BCE nu era, de fapt, creditorul de siguranță al Eurozonei. Acest rol a revenit contribuabilului german, care nu a fost dispus să scoată din buzunar. Când austeritatea a devenit unicul joc de societate, iar creșterea a fost înnăbușită, criza a fost transferată de pe bilanțul băncilor în cel al statelor, iar criza datoriilor „suverane” a devenit o fatalitate.
Costul inițial de cumpărare și deținere a datoriei grecești pentru a stabiliza Eurozona la începutul anului 2010 era de aproximativ 50 de miliarde de Euro. Astăzi, după mai multe negocieri eșuate și după ultima conferință de presă Merkel/Sarkozy, când iarăși nu s-a făcut nimic, stabilizarea situației ar putea costa de douăzeci de ori mai mult.
Dacă urmărim mecanismul de retragere a depozitelor bancare, răspândit în zona periferiei de la bancă la bancă, ajungem la bilanțurile principalelor bănci italiene, germane și franceze. Bethany McLean estima un risc total de periferie de 408,4 miliarde de Euro doar pentru Franța, ceea ce înseamnă peste jumătate de trilion de dolari SUA. Dacă la asta adăugăm costul primelor pentru riscul de neplată a creditelor suverane și calculăm riscuri bancare proporționale pentru Italia și Germania, ajungem fără probleme la 2 trilioane de dolari.
Răspunsul european la această problemă, „noua și îmbunătățita” Instrumentul pentru Stabilitatea Financiara Europeana (EFSF), nu ar putea suporta mai mult de 25 la sută din această cifră. Din păcate, acesta este de fapt un vehicul investițional [Special Purpose Vehicle (SPV)] care vine cu promisiunea de contribuție financiară chiar din partea statelor care au nevoie disperată de aceste sume imense, ceea ce este ca și cum ai deschide o bancă de sânge într-un castel de vampiri. Este o sumă mult prea mare pentru a fi suportată. Soluția propusă a eurobondurilor ar fi putut fi posibilă acum câteva luni, dar la asemenea riscuri nici măcar această soluție nu mai este viabilă. 
Din această perspectivă, „criza datoriilor suverane” nu este atât o criză a suveranelor, cât o criză a capacității suveranelor de a vinde fraudulos [bait and switch] datoria privată ca datorie publică în numele marilor bănci europene. Iar consecința nu este doar nedreptatea de a le transfera către contribuabil, sau lipsa de sens a austerității prelungite ca formulă de creștere, ci mai degrabă faptul că prin crearea de produse înşelătoare, băncile europene și-au transformat propriul continent într-un CDO subprim.
Mai țineți minte cum funcționau CDO-urile? Amesteci un strop de  Manhattan, cu un strop de Baltimore și un strop de Detroit, împarţi fluxurile de venit de la fiecare în tranșe diferite pentru a le izola, apoi plătești în funcție de profilul de risc al fiecărei tranșe. În teorie, asta făcea ca activele necorelate să fie suoer-necorelate. Dar când toate lichiditățile din lume s-au terminat, corelațiile s-au redus la una singură, iar obligațiunile au explodat.
Eurozona aduce astăzi cu un CDO subprim vechi, din 2008. Periferia greacă, irlandeză și portugheză este tranșa junior cea mai riscantă, italienii și spaniolii sunt, corespunzător, tranșa mediană, iar Franța și Germania, tranșa superioară. Și la fel ca și în anii 2007-2008, lichiditățile se sfârșesc, după cum indică nevoia băncilor din aceste state să recurgă constant la creditele structurale [discount window] ale BCE.
Deci nu rămâne decât ca o parte din tranșa junior să intre în incapacitate de plată, iar pierderile vor trece de la junior la median, sfârșind prin a distruge tranșa superioară, când fiecare deținător de titluri renunță la posibilitatea câștigului de teama că altcineva o s-o dacă înaintea lui. Din nou, CDO-urile, în ciuda intenției cu care au fost concepute, se vor prăbuși sau vor rezista împreună, de data aceasta mai degrabă prin răspândire decât prin corelare, deși principiul este același.
Ce va determina implozia CDO-urilor? Tocmai politica de austeritate pe care Germania o solicită tuturor celorlalte state și care, după cum putem vedea acum, a încetinit creșterea pe principalele piețe germane și în Germania în general, până la stagnare. O astfel de creștere, constant încetinită sau negativă, o să agite și mai mult spiritele printre deținătorii de obligațiuni. Iar răspunsul Germaniei va fi același – austeritate și iar austeritate – reglementări și iar reglementări – consilii și iar consilii cu aceleași persoane care de un an și jumătate bat pasul pe loc, și iar declarații de „angajament neclintit” față de Euro pe care nimeni nu le mai ia în serios.
Europa a ajuns în punctul în care riscurile bancare colective sunt mai mari decât capacitatea sa colectivă de salvare [bailout]. La fel ca și legendarele CDO-uri, fluxurile financiare sunt pe sfârșite, iar corelațiile se reduc la una singură. Și puteți să dați vina pe stat cât vreți, pentru că, în esență, este o criză a băncilor. Garanţia pe care băncile au primit-o pentru produsele înşelătoare vîndute publicului e ceva ce se întîmplă doar o dată, şi e ceva ce urmează să fie demascat cu brutalitate. 

Traducere Sanda Watt
*Obligaţiuni garantate prin creanţe, respectiv prin ratele pe care băncile ar urma să le primească pentru creditele (imobiliare) acordate. 

sursa: CriticAtac

luni, 12 septembrie 2011

De la dansul pinguinului la jocul pulanelor

de Lucian T. Butaru

O dictatură bună nu se poate face decât cu pași mărunți. Sau, mai bine zis, aproape oriceticăloșie trebuie făcută cu pași mărunți, dacă se vrea durabilă. Chiar și totalitarismul rezistă mai bine în lumea liberă, iar sclavii cei mai bine păziți sunt cei care se păzesc singuri. Astfel, pornind de la premiza că nu există pași suficient de mici pentru a fi trecuți cu vederea, consider că nu există temă care să fie nesemnificativă pentru a fi subiect de discuție și protest – sau personaj care să nu merite întreaga atenție și mânie. Cu alte cuvinte, nu e nicio rușine să scrii despre Traian Băsescu sau despre aghiotanții lui. Acum i-ar veni rândul unui anume domn Igaș, ministru. Aș dori să discut despre Proiectul de lege privind organizarea adunarilor publice propus de ministrul Traian Igas semnalat de și deja analizat de Mihai Goțiu. Nu voi face o analiză pe textul proiectului, pentru că nu are sens. Aș invita mai degrabă cititorul să îl consulte (deoarece vorbește de la sine) și să încerc, în schimb, să îl plasez într-un context de interpretare.
E greu să nu observi că prezentul proiect de lege se încadrează într-un pattern, care poate fi asociat tehnicii salamului (feliat e mai ușor de înghițit). Pașii mărunți spre dictatură sunt deja atât de numeroși încât începe să li se piardă urma, deși urmează un traseu clasic: hărțuirea / reformarea Parlamentului, justiției, partidelor politice și mass-mediei; abuzul de interpretare în ceea ce privește Constituția și obiectul siguranței naționale. Acum urmează domesticirea protestelor sociale. Mai rămâne cenzura pentru ca democrația să nu mai însemne nimic. Iar, pentru a rămâne în zona gri, cenzura poate fi împachetată ca extindere a competențelor CNA, de dragul copiilor, să nu citească chestii obscene, dăunătoare unei dezvoltări armonioase, eventual, pline de har. Elementul comun cel mai frapant al celor enumerate e modul de împachetare: Toate măsurile care trasează cadrul jugului sunt pentru „binele nostru”, nu degeaba a inventat Orwell „Ministerul Iubirii”. Și toate și-au găsit suporteri, mai mult sau mai puțin voluntari – deși puțin contează dacă sunt naivi pe gratis sau contracost, în cazul în care sunt / rămân în țară; la fel cum puțin contează dacă regimul Băsescu urmează un plan diabolic sau merge pe pilot automat, deoarece așa știe că se fac lucrurile.
Reacțiile la articolul lui Mihai Goțiu sunt încântătoare prin naivitatea lor bine concertată. Încep prin a discredita subiectul, ca fiind minor: „Puțin trist așa, chiar nu mai ai ce scrie?”. Apoi se invocă „normalitatea” și se prezumă că nu s-a schimbat nimic esențial: „Păi nu trebuia și până acum să ai aprobare ca sa poți face un protest? Așa mi se pare și normal.” Și, pentru mai multă prestanță, se dă exemplul normalității înconjurătoare: „Peste tot în lumea democratică manifestațiile de orice fel se anunță forurilor în drept, după care se așteaptă aprobarea lor”. Urmează leit-motivul despre „binele nostru”, ca un ecou din popor la cuvintele puterii: „Ce se întâmplă atunci când un protest ia o cale greșită și ajunge să fie periculos pentru participanții la el sau pentru ceilalți oameni?” Am putea spune că discursul puterii e atât de bine internalizat, încât până și forumiștii au o gândire polițienească. Oricum, multe reacții sunt parcă scrise cu o mână pe tastatură și cealaltă pe pulan; iar unele nici măcar nu disimulează bucuria produsă de legea care îi pune „botul pe labe” pe golanii care tulbură somnul rațiunii: „așa scăpăm de toți nebunii care se apuca sa joace teatru de capul lor in mijlocul străzii sau să organizeze partide de fotbal”.
Și, după reluarea acestor idei sub diferite formulări sau pseudonime, totul se restrânge la hărțuirea comentatorilor care au alte opinii. Deși e frapant de bine dirijat discursul, așa cum am mai spus, puțin contează că anonimii sunt uniți în suflet și-n simțiri pentru că scrie în fișa postului sau din alte motive. Dacă vor rămâne în țară, și dacă proiectul va trece neobservat, vor avea timp berechet să experimenteze, poate din nou, „rezistența prin cultură”.
Rezistența în fața abuzurilor va fi mai dificilă. Reacțiile vor fi mai întârziate, deoarece art. 10 prevede declararea lor cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte. Deci, se va protesta despre știrea de săptămâna trecută, în contextul în care, în ultima vreme, la noi știrile rele circulă repede, iar practica faptului împlinit tinde să devină politică de stat. În plus, reacțiile vor fi mai puțin vizibile, deoarece art. 30 zorește autoritățile locale să desemneze locuri speciale pentru demonstrații. Ce le-ar opri să le plaseze în cele mai interesante locuri, unde nu pot deranja liniștea publică deoarece nu le aude / vede nimeni? Sau, în cel mai rău caz, reacțiile nu vor fi deloc, deoarece majoritatea articolelor au în vedere interzicerea lor. Adică, nu se aprobă.
Pentru a nu forța imaginația decidentului local există articolul 12, care dă explicit motive de respingere a aprobării, articolele 4 și 5, care ajută la „evaluarea gradului de risc”, și articolele 6 și 7, care oferă un compendiu de răspunsuri (pe ici pe colo dadaiste) pentru eventualele declarații de presă. Articolele merită a fi consultate, măcar pentru stilul savuros în care au fost gândite. Dau un exemplu, care sper să capteze atenția cititorului: „Se interzice participarea oricărei persoane la adunări publice nedeclarate sau interzise, urmată de refuzul părăsirii locului de desfăşurare a acestora, la avertizările şi somaţiile organelor de ordine, făcute potrivit legii.” (art. 8.2)
Singurele manifestări care fac excepție de la regulă sunt cele care nu au nicio legătură cu democrația: cele religioase, cele „promoționale” și, de ce nu, cele sportive[1] – ambalaje mai vechi sau mai noi în care se poate livra opiu pentru popor. Totuși, o manifestație fundamentalistă de natură religioasă poate fi destul de periculoasă, deoarece poate să incite „la discriminare, la violenţă publică şi la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri” (art. 6.a). Cred că nu e nevoie să facem apel la clișeele cu islamiștii sau Ku Klux Klan. Nici măcar nu trebuie să facem un efort pentru a analiza semnificația marșurilor pentru „normalitate” girate de cei care și-au făcut din „iubirea aproapelui” o profesie. E destul să evocăm recurentele manifestări obscene și uneori violente prilejuite de vestea că sunt moaște în oraș. Nu am văzut o manifestație organizată de noi (GAS) care să coboare standardul atât de jos (nici moral, nici estetic) încât să se apropie de îmbrâncelile care normează accesul la moaște. Deci, cât de malformat trebuie să fie bunul simț al comentatorilor care au considerat că noi eram cei care trebuiau să fie hărțuiți de jandarmi?! Ce să mai vorbim despre „manifestările promoționale”?! Probabil că la festivalurile berii nu se consumă alcool, așa cum se consumă la întrunirile care au revendicări democratice; la concerte se cântă în surdină și oricum nu deranjează pe nimeni; iar la meciurile de fotbal suporterii sunt mânați de cele mai nobile simțiri.
În schimb mișcările civice, dacă nu vor reuși să convingă autoritățile că democrația e un sport, o religie sau un produs de larg consum, vor avea nevoie de „resurse umane” și financiare consistente, pentru că noua lege nu modifică decât articolele care nu erau suficient de antidemocratice din legea precedentă. De exemplu, orice ONG sau grup civic, dacă aspiră la organizarea unei manifestații trebuie să „dispună” de reprezentanți care să negocieze cu autoritățile în comisiile de aprobare, oameni de ordine semnalați corespunzător (1 la 50 de manifestanți; măcar nu se precizează culoarea cămășii), juriști pentru eventualele procese și fond de protocol pentru amenzi. Totuși, cei care își permit amenzile cu multe cifre de la capitolul „contravenții” au, în general, mai puține motive să protesteze; numerele mari fiind un simptom al adaptării. Pentru oamenii obișnuiți, regimul infracțiunilor (art. 28; casă și masă între 3 luni și 2 ani) pare să fie cu mult mai rezonabil decât cel al contravențiilor. Cu alte cuvinte, joaca de-a democrația e pe terminate. Vremurile în care grupuri de amatori mânați de entuziasm improvizau după puteri pentru a susține o cauză par să apună prematur. Probabil e timpul pentru profesioniști, deși niciuna din tabere nu e pregătită pentru așa ceva. Oricum, în noul context e greu de crezut că va mai dansa cineva.

[1]Cele sportive apar ca excepții, în mod explicit, doar în ceea ce privește ora de desfășurare, dar e greu de crezut că patronii cluburilor de fotbal sau reprezentanții lor vor fi nevoiți să treacă mereu prin fața comisiilor de aprobare și să primească refuzuri de câte ori suporterii încalcă prevederile legii (de la violențe la obscenități și nu foarte bune moravuri).

duminică, 11 septembrie 2011

Multinationalele - triumful si decaderea Americii

Globalizarea - termenul invaluitor pentru colonialismul modern - a inceput sa faca probleme exact globalizatorilor, dupa ce impetuos si cu o viteza extraordinara i-a vlaguit terminator pe globalizati.

Un articol publicat de Ilie Șerbănescu pe site-ul

Multinationalele americane sunt deja de ani de zile boala poate principala a economiei americane, boala in urma careia marea America a ajuns un magazin de produse asiatice care s-ar prabusi daca n-ar mai exista productia militara cu care SUA se mentin ca supraputere.

O tara in care activitatea financiar-bancara a ajuns sa reprezinte 40% din PIB este expusa autodisolutiei.

Caci activitatea financiar-bancara nu produce valoare reala, ci doar redistribuie valoare creata in alte sectoare si, ca atare, la asemenea dimensiuni disproportionate, devine un parazit care poate distruge organismul pe seama caruia traieste.”

vineri, 9 septembrie 2011

Şi bogaţii trebuie să plângă

de Liviu Voinea

Criza economică şi financiară, ur­ma­tă de pachete de austeritate bazate pe reduceri de cheltuieli şi eventual creşteri de taxe şi impozite indirecte (gen TVA, contribuţii so­cia­le sau ac­ci­ze), are drept consecinţă clară adân­cirea disparităţilor sociale între bo­gaţi şi săraci. Atunci când se iau mă­suri generale, nediferenţiate, veni­tul disponibil al săracilor scade şi mai mult comparativ cu cel al bogaţilor. Aşa cum subliniază şi profesorul de economie Mark Blyth de la Universitatea Brown din SUA (unul dintre cei mai acerbi critici ai austerităţii), cei aflaţi la baza distribuţiei venitu­ri­lor vor cumpăra şi mai puţin într-o eco­nomie mai inegală, mai scumpă şi mai instabilă.
Mai mult, clasa de mijloc alunecă de obicei înapoi în sărăcie pe fondul creşterii costului creditării, întrucât accesul la atribute ale clasei de mijloc (precum casă, maşină, şcoli private sau concedii în străinătate) depinde de împrumuturi.
Din păcate, bogaţii au reprezentanţi în toate guvernele şi în toate parlamentele; în timp ce săracii au dreptul să se uite la aceştia la televizor, asta evident dacă pot plăti factura la curent. Ca urmare, măsurile de aus­teritate sunt doar pentru căţei. Adi­că pentru săraci. Da, cu regret tre­buie să recunoaştem că lumea se îm­parte în bogaţi şi săraci. Eventual şi în aproape bogaţi şi aproape săraci. Marx avea de dreptate în ceea ce priveşte lupta dintre clase: n-a inventat-o el, şi nu s-a oprit o dată cu că­de­rea regimurilor comuniste. A reintrat doar în subteran.
La ordinea zilei nu este impozi­ta­rea bogaţilor, ci reducerea ajutoarelor pentru săraci. Dar dacă facem un pas în lateral şi încercăm să privim situa­ţia în mod neutru şi cu onestitate, ar trebui să recunoaştem că peste tot în lume, şi în România cu asupra de măsură, bogaţii ar trebui impozitaţi mai mult. Impozite directe pe venit, pe avere, pe tranzacţii; dar şi TVA mai mare la bunuri de lux.
În Occident mulţi dintre cei care sunt bogaţi şi foarte bogaţi sunt oa­meni educaţi, care înţeleg faptul că a păstra coeziunea socială este mai important decât a plăti impozite cât mai mici. Multimiliardarul american Warren Buffett a cerut să fie impozi­tat mai mult, atât pe venit, cât şi pe ave­re. Un număr de 16 miliardari fran­cezi au semnat o scrisoare des­chi­să prin care se oferă să facă o contri­bu­ţie voluntară majoră la buget. Şeful Ferrari, Luca di Montezemolo, a ce­rut impozite mai mari pentru bogaţi, spunând că are sentimentul că plă­teş­te prea puţin şi că nu se poate cere oa­me­nilor simpli să fie solidari cu bo­ga­ţii care plătesc impozite mici. Franţa şi Spania analizează introducerea unei suprataxe temporare pe avere (circa 3% anual). Iar în Germania 50 dintre cei mai bogaţi oameni de afa­ceri au creat grupul „Bogaţii pentru Im­pozitul pe Capital”, o formă a miş­că­rii denumite deja în presa europeană „taxează-mă mai mult”. Propu­ne­rile vin în general din rândul so­cie­­tăţii civile pentru că guvernele de centru-dreapta din Europa, aşa-zis pro-afaceri, se tem să se taxeze singu­re mai mult. Ce nu înţeleg ele, şi se pa­re că nu înţeleg nici bogaţii României, este că nu poţi să faci afaceri când coeziunea socială se clatină. Rişti să ai tulburări de stradă, la o extremă, sau, în cazul mămăligii dâmboviţene, să scadă drastic consumul.
Pentru a fi credibilă, austeritatea trebuie să înceapă de sus în jos. Bogaţii trebuie să plătească mai mult, atât din motive de morală (au câştigat mai mult pe vremea creşterii economice, acum să suporte mai mult din criză), cât şi din motive pragma­tice (spre deosebire de săraci, ei chiar îşi permit să plătească mai mult). Să nu aud argumentul conform căruia un bogat plăteşte mai mult şi acum în România; teoria utilităţii marginale explică de ce nu este adevărat (100 de lei înseamnă mult mai mult pentru cineva care câştigă 1.000 de lei decât pentru cineva care câştigă 1.000.000 lei). Dar unde trebuie să tragem linia, fără să afectăm firava clasă de mijloc?
Este nevoie de introducerea de­cla­raţiilor de avere şi de venit pentru toată lumea. Vom putea taxa corect şi progresiv averea. Trebuie rein­trodus impozitul progresiv (dar nu în scădere, între 8 şi 16%), ci cu 16% valoarea mediană. Trebuie eli­minate orice forme de subvenţie pentru bogaţi (inclusiv impozitul mai mic pe tranzacţii imobiliare). Şi mai ales trebuie întărită aplicarea legii. România are mult mai mulţi bogaţi decât apar în acte (după venit). Apă­rând cota unică sau valoarea mică a impozitării proprietăţilor, precum şi orice subvenţii mascate, autorităţile îi apără de fapt pe bogaţi şi îi fac pe săraci să plătească de două ori.

Text apărut pe CriticAtac și în cotidianul Jurnalul

duminică, 4 septembrie 2011

De ce nu sunt bani de pensii? Un alt adevăr incomod

 Un articol semnat Liviu Voinea, pe marginea unui studiu econometric.

„Astfel, transferurile către pilonul II de pensii (pensiile private obligatorii) reprezintă 15% din deficitul bu­ge­tului de pensii în 2011. Atenţie, pi­lo­nul II a fost responsabil chiar de pes­te 50% din deficit în 2008, şi ponderea sa va fi din nou în urcare în anii ur­mători când partea din salariu care se duce la pilonul II va creşte de la 3% la 6%. Până la urmă este chiar o probă de ipocrizie să spui că la pensiile de stat nu sunt bani când tu muţi o parte din aceşti bani către pensiile private obligatorii.”

Hoți de magazine din toată lumea, uniți-vă!

 Un articol de Slavoj Zizek, publicat pe CA

„Alain Badiou susține că trăim într-un spațiu social care este din ce în ce mai versat în a fi „fără lume” [„sans monde”]: într-un astfel de spațiu, unica formă pe care o poate lua protestul este violența fără sens. Se poate ca acesta să fie unul din principalele pericole ale capitalismului: deși, în virtutea faptului că este global și include întreaga lume, susține o constelație ideologică „fără lume”, în care oamenii sunt privați de propriile mijloace de a plasa sensul. Lecția fundamentală a globalizării este modul în care capitalismul se poate adapta la orice tip de civilizație, de la creștină, până la hindusă sau budistă, de la vest: nu există o „concepție capitalistă despre lume” globală, o „civilizație capitalistă” inerentă. Dimensiunea globală a capitalismului este un adevăr fără sens.
Acesta nu este un conflict între diferitele părți ale societății. Este, în sensul cel mai radical, un conflict între societate și societate, între cei care au totul de pierdut și cei care nu au nimic de pierdut, între cei care nu au nici un rost în propria comunitate și cei al căror rost este cel mai mare.”

sâmbătă, 3 septembrie 2011

EL Statement: The international community must act immediately to stop famine and humanitarian catastrophe in the Horn of Africa

The European Left is extremely concerned about the situation in the Horn of Africa countries. According to international organizations’ assessment, more than 11 million people suffer from hunger. Hundreds of thousands of helpless children, many of whom are orphaned, sick and old people are dying, hopelessly longing for aid. In his recent address UN Secretary-General sounds alarmed. As he said: “The United Nations has been sounding the alert for months”. He called on “the world’s people to help Somalia in this moment of greatest need. To save the lives of the people at risk — the vast majority of them women and children — we need approximately $1.6 billion in aid. So far, international donors have given only half that amount”.
While hundreds of billions of dollars are directed to preserve the current neo-liberal capitalist model, while, despite the crisis, the financial and banking system in many countries generates super profits in billions of dollars, while the number of legal millionaires and billionaires is constantly increasing worldwide, the United Nations are begging for another $ 800 million to save millions of people from starving to death.
It should be admitted that the unprecedented drought may hardly be held the only responsible for the declared famine. Millions suffering from hunger are in fact victims of the global capitalist system, a system in which the race for profits and super profits leads to conflicts, wars, higher food prices, reduced investment in the welfare and human development. The famine is generated by the capitalist system and is a shameful result of the developed countries’ policies towards the African continent and the Third World countries, in general.
The European Left urge European countries to heed the call by UN Secretary General, as well as the calls of many other international humanitarian organizations and to respond immediately to prevent millions of deaths.
The EL calls on all the progressive political forces in Europe to put pressure on their governments to allocate additional funds to the United Nations structures to fight against famine.
We must stop famine, we must mobilize worldwide!

vineri, 2 septembrie 2011

După „vcanța” de vară

După o vacanță plină de eforturi, muncă dar și distracție, ne întoarcem la fel de motivați și hotărâți în angajamentul luptei anticapitaliste. Motivul acestei pauze nu a fost relaxarea .

Un prim mesaj, un îndemn, un strigăt de luptă: