marți, 13 septembrie 2011

„guvernele au transformat datoria privată a băncilor în datorie publică”

 

Cum să transformi un continent într-un CDO* subprim

de Mark Blyth  


Criza europeană a datoriilor suverane este ceva mai mult decât o imensă vînzare de produse înşelătoare [„bait and switch”] comisă asupra populației europene de către propriile guvernele, în numele propriilor bănci. Trebuie să ne reamintim că ceea ce numim astăzi „criza europeană a datoriilor suverane” a început ca o criză financiară a sectorului privat în 2008, când „băncile prea mari ca să se prăbușească” au intrat în colaps, spre surpriza (unora), inducînd perspective profund perdante contribuabililor. De teama unui Armaghedon financiar, guvernele au transformat datoria privată a băncilor în datorie publică, prin acțiuni de salvare [bailouts], venituri pierdute, creștere mai mică, transferuri mai mari și deficite enorme. Rezultatul inevitabil pentru tot continentul european a fost creșterea masivă a datoriei guvernamentale. Și, deși în cazul Greciei ar putea fi plauzibil să vorbim de iresponsabilitate fiscală, această versiune este pur și simplu falsă în cazul celorlalte țări. Irlandezii și spaniolii, I-ul și S-ul din acronimul ‘PIGS’, de exemplu, erau considerați „cei mai buni din clasa neoliberală” în ceea ce privește datoria și deficitul până la izbucnirea crizei financiare. Datoria publică este o consecință a crizei financiare, nu cauza acesteia.
Când au explicat această problemă electoratului, state cum ar fi Marea Britanie au susținut că problemele au fost create de cheltuielile excesive ale fostului guvern și ca, dacă nu reduc imediat cheltuielile, ar putea ajunge în situația Greciei.  Alte state, printre care mai ales Germania, au insistat că „mai multe reglementări” și o mai mare disciplină impuse acestor sudici săraci și falsificatori de buget ar fi soluția.
Din păcate, nici una dintre aceste „manevre” nu va funcționa din moment ce acești „învinuiți” nu sunt vinovați pentru criză. Băncile erau cândva cele care salvau statele, acum statele salvează băncile, iar cetățenii trebuie să plătească, prin bailout, reducerea producției, creșterea șomajului, reducerea drastică a serviciilor, credite mai stricte și costuri de reasigurare care să garanteze că nu se va repeta – asta până se întâmplă din nou. Problema a început cu băncile și continuă să fie băncile, iar dacă învinovățim statele pentru o problemă bancară nu rezolvăm problema bancară. Însă efectul, destul de neașteptat, a fost transformarea Europei într-un continent al CDO.
Când criza financiară a lovit Europa, s-a râs arogant la început de situația nefericită a profund îndatoratului și disperat interconectatului capitalism anglo-saxon bazat pe sistemul financiar. Dar a devenit imediat limpede că acele inter-conexiuni erau globale, că multe dintre băncile „dealeri principali” care au primit sume imense în numerar din Rezerva Federală a S.U.A. pentru a rămâne pe linia de plutire erau, de fapt, europene și că CDO-urile și primele pentru asigurări împotriva riscului de neplată a creditelor [credit default swap - CDS] au sfârșit în locații cât se poate de europene.
În loc să admită că acest transfer privat-public al datoriilor este o necesitate structurală căreia toată Europa trebuia să îi facă față (până la urmă, care este sensul Uniunii Europene?), Germania a descris criza ca pe o luptă între Nordul cumpătat și Sudul risipitor, în timp ce britanicii aplaudau de pe margine, iar francezii organizau conferințele de presă ale germanilor.
Răspunsul anglo-german la această criză greșit înțeleasă, care este acum aplicat peste tot, a fost austeritate: deflație internă la periferia risipitoare, pentru a reduce salariile și prețurile la niveluri proporționale cu poziția financiară externă. Cu alte cuvinte, germanii au considerat că este o idee bună să aplice echivalentul funcțional al standardului aur într-o democrație, în ciuda propriei lor memorii istorice, presupus profundă, a ceea ce s-a întâmplat ultima oară când s-a încercat aplicarea acestui standard.
Rezultatele au fost cât se poate de previzibil dezastruoase pentru statele de la periferie. Acestea au suferit scăderi ale PIB-ului an de la an începând cu 2008, iar rezultatul a fost că raportul datorie/ PIB al periferiei europene (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania) nu a scăzut, ci a crescut, în ciuda reducerilor bugetare, la fel ca și randamentul obligațiunilor acestora. În consecință, deținătorii de obligațiuni sunt îngrijorați, iar pentru a-i liniști se recurge la noi reduceri bugetare, care duc la o și mai mare scădere a PIB-ului, o datorie și mai mare și, din când în când, un împrumut de la germani (așa se bate pasul pe loc). Dar pînă la urmă nu sînt decît datorii care se adună peste alte datorii. Așa merg lucrurile de un an și jumătate, iar problema este că această situație s-a extins dincolo de periferia europeană.
La începutul anilor 2000, când moneda Euro a reunit aceste țări, randamentul obligațiunilor periferice s-a redus în raport cu al celor de la centru. Motivul a fost garanția implicită a datoriei acordată de noua Bancă Centrală Europeană și reglementările cu privire la datorie și deficit pe care toate statele s-au obligat să le respecte, cel puțin până și-au dat seama cât de ușor este fie să pui Goldman să încheie tranzacții swap prin care să camuflezi o datorie, în cazul Greciei, fie să ignori pur și simplu reglementările pe care tu însuți le-ai legiferat, în cazul Germaniei și al Franței. Deci, pe măsură ce randamentul scădea, băncile de la centru încărcau datoria la periferie, reducându-și frumos propria datorie germană sau olandeză de dragul câtorva puncte de bază în plus înmulțit cu câteva sute de miliarde calculate în riscuri. Însă în momentul în care a izbucnit criza, a ieșit la iveală că BCE nu era, de fapt, creditorul de siguranță al Eurozonei. Acest rol a revenit contribuabilului german, care nu a fost dispus să scoată din buzunar. Când austeritatea a devenit unicul joc de societate, iar creșterea a fost înnăbușită, criza a fost transferată de pe bilanțul băncilor în cel al statelor, iar criza datoriilor „suverane” a devenit o fatalitate.
Costul inițial de cumpărare și deținere a datoriei grecești pentru a stabiliza Eurozona la începutul anului 2010 era de aproximativ 50 de miliarde de Euro. Astăzi, după mai multe negocieri eșuate și după ultima conferință de presă Merkel/Sarkozy, când iarăși nu s-a făcut nimic, stabilizarea situației ar putea costa de douăzeci de ori mai mult.
Dacă urmărim mecanismul de retragere a depozitelor bancare, răspândit în zona periferiei de la bancă la bancă, ajungem la bilanțurile principalelor bănci italiene, germane și franceze. Bethany McLean estima un risc total de periferie de 408,4 miliarde de Euro doar pentru Franța, ceea ce înseamnă peste jumătate de trilion de dolari SUA. Dacă la asta adăugăm costul primelor pentru riscul de neplată a creditelor suverane și calculăm riscuri bancare proporționale pentru Italia și Germania, ajungem fără probleme la 2 trilioane de dolari.
Răspunsul european la această problemă, „noua și îmbunătățita” Instrumentul pentru Stabilitatea Financiara Europeana (EFSF), nu ar putea suporta mai mult de 25 la sută din această cifră. Din păcate, acesta este de fapt un vehicul investițional [Special Purpose Vehicle (SPV)] care vine cu promisiunea de contribuție financiară chiar din partea statelor care au nevoie disperată de aceste sume imense, ceea ce este ca și cum ai deschide o bancă de sânge într-un castel de vampiri. Este o sumă mult prea mare pentru a fi suportată. Soluția propusă a eurobondurilor ar fi putut fi posibilă acum câteva luni, dar la asemenea riscuri nici măcar această soluție nu mai este viabilă. 
Din această perspectivă, „criza datoriilor suverane” nu este atât o criză a suveranelor, cât o criză a capacității suveranelor de a vinde fraudulos [bait and switch] datoria privată ca datorie publică în numele marilor bănci europene. Iar consecința nu este doar nedreptatea de a le transfera către contribuabil, sau lipsa de sens a austerității prelungite ca formulă de creștere, ci mai degrabă faptul că prin crearea de produse înşelătoare, băncile europene și-au transformat propriul continent într-un CDO subprim.
Mai țineți minte cum funcționau CDO-urile? Amesteci un strop de  Manhattan, cu un strop de Baltimore și un strop de Detroit, împarţi fluxurile de venit de la fiecare în tranșe diferite pentru a le izola, apoi plătești în funcție de profilul de risc al fiecărei tranșe. În teorie, asta făcea ca activele necorelate să fie suoer-necorelate. Dar când toate lichiditățile din lume s-au terminat, corelațiile s-au redus la una singură, iar obligațiunile au explodat.
Eurozona aduce astăzi cu un CDO subprim vechi, din 2008. Periferia greacă, irlandeză și portugheză este tranșa junior cea mai riscantă, italienii și spaniolii sunt, corespunzător, tranșa mediană, iar Franța și Germania, tranșa superioară. Și la fel ca și în anii 2007-2008, lichiditățile se sfârșesc, după cum indică nevoia băncilor din aceste state să recurgă constant la creditele structurale [discount window] ale BCE.
Deci nu rămâne decât ca o parte din tranșa junior să intre în incapacitate de plată, iar pierderile vor trece de la junior la median, sfârșind prin a distruge tranșa superioară, când fiecare deținător de titluri renunță la posibilitatea câștigului de teama că altcineva o s-o dacă înaintea lui. Din nou, CDO-urile, în ciuda intenției cu care au fost concepute, se vor prăbuși sau vor rezista împreună, de data aceasta mai degrabă prin răspândire decât prin corelare, deși principiul este același.
Ce va determina implozia CDO-urilor? Tocmai politica de austeritate pe care Germania o solicită tuturor celorlalte state și care, după cum putem vedea acum, a încetinit creșterea pe principalele piețe germane și în Germania în general, până la stagnare. O astfel de creștere, constant încetinită sau negativă, o să agite și mai mult spiritele printre deținătorii de obligațiuni. Iar răspunsul Germaniei va fi același – austeritate și iar austeritate – reglementări și iar reglementări – consilii și iar consilii cu aceleași persoane care de un an și jumătate bat pasul pe loc, și iar declarații de „angajament neclintit” față de Euro pe care nimeni nu le mai ia în serios.
Europa a ajuns în punctul în care riscurile bancare colective sunt mai mari decât capacitatea sa colectivă de salvare [bailout]. La fel ca și legendarele CDO-uri, fluxurile financiare sunt pe sfârșite, iar corelațiile se reduc la una singură. Și puteți să dați vina pe stat cât vreți, pentru că, în esență, este o criză a băncilor. Garanţia pe care băncile au primit-o pentru produsele înşelătoare vîndute publicului e ceva ce se întîmplă doar o dată, şi e ceva ce urmează să fie demascat cu brutalitate. 

Traducere Sanda Watt
______
*Obligaţiuni garantate prin creanţe, respectiv prin ratele pe care băncile ar urma să le primească pentru creditele (imobiliare) acordate. 

sursa: CriticAtac

4 comentarii:

  1. bla bla bla. Se reduce totul la - bancile sunt stapanii. Inchidem spitale, scoli, banci - niciodata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Doar nu o să-și dea cu stângul în dreptul. Deși nu m-aș mira ca, în curând, marii capitaliști să se sape unii pe alții. Deh, asta e natura capitalismului până la urmă.

    RăspundețiȘtergere
  3. problema este că nimeni n-a reacționat foarte dur la transformarea acestor datorii private în datorie publică. cred că nimeni nu se gândește cât de mult îl va afecta pe fiecare cetățean faptul de a ține în spate un sistem atât de putred. sau, zici că-ncepem să ne trezim?

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu cred că ne trezim. A fost pierdut momentul, anul trecut în toamnă.
    Acum nici măcar nu mai ai voie să protestezi fără aprobare. Chiar dacă obții aprobarea locul protestului va fi la mare distanță de obiectivele de interes.
    Sigur că toate acestea vor avea și un final, ca orice pe lumea asta, însă va fi unul extrem de dureros. Așa cred.

    RăspundețiȘtergere