Articol preluat de pe site-ul CriticAtac
Bogăția, sărăcia și distribuția ei: al celor 1%, de către cei 1% și pentru cei 1%
În ultimul timp, americanii asistă la proteste împotriva unor regimuri opresive ce concentrează uriașe bogăţii în mâinile câtorva potentaţi. Cu toate acestea, în propria noastră democraţie, 1 la sutădin populaţie încasează aproape un sfert din veniturile produse de întreaga naţiune – o inegalitate pe care chiar și cei mai bogaţi dintre noi vor ajunge să o regrete.
N-are niciun rost să ne prefacem că ceea ce e limpede că s-a întâmplat este, de fapt, o iluzie. Cei 1 la sută de la vârful ierarhiei sociale americane încasează acum, în fiecare an, aproape un sfert din venitul întregii naţiuni. În ceea ce privește bogăţia, ei controlează 40% din averea naţională. Situaţia lor s-a îmbunătăţit considerabil. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, procentele erau 12 la sută și 33 la sută. Un posibil răspuns ar fi să lăudăm ingeniozitatea și hotărârea ce le-au adus acestor oameni atâta succes, sperând că un flux în creștere va ridica toate bărcile în același timp. Această atitudine ar fi, însă, greșită. În vreme ce, de-a lungul ultimului deceniu, cei 1% de la vârf și-au văzut veniturile crescând cu 18 procente, cei aflaţi la mijlocul ierarhiei sociale au asistat la o scădere constantă a veniturilor lor. Pentru cei care nu au decât o diplomă de liceu, prăbușirea a fost una abruptă – 12% doar în ultimul sfert de secol. Toată creșterea din deceniile trecute – dacă nu cumva, mai mult de-atât – s-a dus către cei de la vârf. În ceea ce privește egalitatea veniturilor, America a rămas în urma tuturor ţărilor din bătrâna și anchilozata Europă, cea atât de des ironizată de fostul președinte George W. Bush. În această privinţă, suntem foarte aproape de Rusia, cu oligarhii ei, și de Iran. În timp ce multe dintre vechile centre ale inegalitaţii din America Latină, cum ar Brazilia, s-au străduit de-a lungul ultimilor ani să îmbunătăţească situaţia celor săraci și să diminueze disparităţile dintre venituri, America a permis proliferarea inegalităţii.
Economiștii încearcă de multă vreme să justifice marile inegalităţi ce păreau atât de tulburătoare încă de la jumătatea secolului al XIX-lea – inegalităţi ce pălesc în comparaţie cu cele la care asistăm în America zilelor noastre. Justificarea cu care au venit s-a numit „teoria productivităţii marginale”. În esenţă, aceasta asocia veniturile ridicate cu o productivitate crescută și o mai substanţială contribuţie socială. Teorie pe care cei bogaţi au ţinut-o întotdeauna la mare preţ, dar în sprijinul căreia, până acum, s-au adus destul de puţine dovezi. Directorii de multinaţionale care au jucat un rol atât de important în instalarea recesiunii din ultimii trei ani – a căror contribuţie atât la societate ca întreg, cât și la bunăstarea propriilor companii, a fost una fundamental negativă – au fost recompensaţi cu prime substanţiale. În unele cazuri, companiile au fost atât de jenate să numească aceste recompense „prime de performanţă”, încât s-au simţit datoare să le schimbe numele în „prime de fidelitate” (chiar dacă singurul lucru care le rămânea „fidel” era lipsa de performanţă). Marii inovatori ai societaţii noastre, de la pionierii geneticii, până la cei ai Epocii Informaţiei, au fost răsplătiţi derizoriu în comparaţie cu autorii inovaţiilor financiare ce au adus economia mondială în pragul falimentului.
Confruntaţi cu inegalitatea veniturilor, unii ridică indiferenţi din umeri. Și ce dacă unii câștigă și alţii pierd? Ceea ce contează, susţin ei, nu e cum e împărţită plăcinta, ci cât de mare e. Un argument fundamental greșit. Pe termen lung, o economie în care majoritatea cetăţenilor o duc, an de an, din ce în ce mai rău – o economie cum este cea a Americii – nu e foarte probabil să prospere. Iar asta, din mai multe motive.
În primul rând, creșterea inegalităţii nu este decât reversul unei alte probleme: diminuarea șanselor. De câte ori ne confruntăm cu o diminuare a egalităţii de șanse, înseamnă că nu utilizăm unele dintre cele mai valoroase resurse de care dispunem – oamenii – în cel mai productiv mod cu putinţă. În al doilea rând, multe dintre distorsiunile care conduc la inegalitate – cum ar fi cele asociate puterii monopoliste și taxării preferenţiale, bazate pe interese speciale – subminează eficienţa economiei. Această nouă inegalitate creează, la rândul ei, noi distorsiuni, ce erodează și mai mult eficienţa economică. Pentru a nu da decât un singur exemplu, văzând cât de astronomice pot fi beneficiile, în loc să se orienteze către domenii ce-ar fi contribuit la o economie mai sănătoasă și mai productivă, mult prea mulţi dintre tinerii noștri au intrat în lumea finanţelor.
În cel de-al treilea rând și, poate, mai important decât toate celelalte, o economie modernă necesită ceea ce se numește „acţiune colectivă” – ea are nevoie ca guvernul să investească în infrastructură, educaţie și tehnologie. Statele Unite au beneficiat enorm de pe urma cercetării sponsorizate de guvern, ce a condus, printre altele, la descoperirea Internetului, la îmbunătăţirea sistemului de sănătate publică ș.a.m.d. Dar America suferă deja, de multă vreme, de o insuficientă finanţare în domeniul infrastructurii (e suficient să vă uitaţi la starea autostrăzilor, podurilor, căilor ferate și aeroporturilor noastre), în cel al cercetării fundamentale și în cel al educaţiei, la toate nivelurile. În viitor, sunt așteptate și alte reduceri în aceste sectoare.
Niciunul dintre aceste fapte n-ar trebui să ne surprindă – este, pur și simplu, ceea ce se întâmplă când distribuţia avuţiilor unei societăţi este întoarsă cu susul în jos. Cu cât o societate devine mai divizată în ceea ce privește deţinerea avuţiei, cu-atât bogaţii devin mai reticenţi în a-și cheltui banii pe satisfacerea nevoilor comune. Bogaţii nu trebuie să se bazeze pe guvern pentru a se bucura de parcuri, de educaţie, de îngrijire medicală, sau siguranţă personală – ei își pot cumpăra singuri toate aceste lucruri. Și, făcând-o, se îndepărtează și mai mult de oamenii obișnuiţi, pierzându-și chiar și acea fărâmă de compasiune și înţelegere pe care se presupune c-ar fi avut-o. În același timp, se tem de un guvern prea puternic – unul care și-ar putea folosi puterea pentru a echilibra balanţa, luându-le o parte din avere și investind-o în vederea binelui comun. Și, deși cei 1% se plâng de tipul de guvernare pe care o avem aici, în America, ea le convine de minune: prea închistată și conservatoare pentru a redistribui averile, prea divizată pentru a face ceva în privinţa diminuării taxelor și impozitelor.
Economiștii nu prea reușesc să explice întru totul această creștere a inegalităţii din America. Cu siguranţă că dinamica uzuală dintre cerere și ofertă a jucat și ea un rol: tehnologiile ce au făcut posibile economii la capitolul „mână de lucru”, au scăzut cererea pentru numeroase posturi „bune”, deţinute înainte de lucrătorii din clasa de mijloc. Globalizarea a creat o piaţă mondială , în care muncitorii necalificaţi și scumpi din America au intrat în concurenţă cu muncitorii necalificaţi și ieftini de peste hotare. Schimbările sociale au avut și ele rolul lor – decăderea sindicatelor, spre exemplu, ce reprezentau, odinioară, o treime din muncitorimea americană, iar acum nu mai reprezintă decât 12 procente.
Unul dintre principalele motive pentru care avem parte de atâta inegalitate este, însă, simplul fapt că acei 1% de la vârf își doresc acest lucru. Cel mai evident exemplu este cel referitor la politica de impozitare. Scăderea impozitului pe veniturile din capital, modalitate prin care cei bogaţi acumulează mare parte din câștiguri, a constituit pentru cei mai înstăriţi dintre americani o cursă gratuită spre îmbogăţire. Monopolurile și semimonopolurile au reprezentat întotdeauna o sursă de putere economică – de la John D. Rockefeller, la începutul secolului trecut, până la Bill Gates, de la sfârșitul acestuia. Lipsa de severitate în aplicarea legilor anti-trust, mai ales în timpul guvernărilor republicane, a fost o adevărată mană cerească pentru cei 1%. Mare parte din inegalitatea zilelor noastre se datorează manipulării sistemului financiar, permisă de o schimbare a regulilor cumpărată cu bani grei chiar de industria financiară – una dintre investiţiile sale cele mai profitabile. Guvernul a împrumutat instituţiile financiare fără să le ceară nicio dobândă, iar când toate celelalte măsuri au eșuat, le-a salvat cu mărinimie, în condiţii dintre cele mai favorabile pentru ele. Organele de control au închis ochii în faţa lipsei lor de transparenţă și a numeroaselor conflicte de interese.
E de ajuns să te uiţi la volumul bogăţiilor controlate de cei 1% de privilegiaţi din această ţară pentru a fi ispitit să crezi că inegalitatea din ce în ce mai accentuată este o realizare tipic americană – om fi început noi la coada șirului, dar acum suntem campioni de talie mondială. Și, din moment ce condiţiile care au dus la instalarea ei au darul de-a se perpetua cu de la sine putere, se pare că ne vom bucura de beneficiile acestei „realizări” ani întregi de-acum încolo. Averea dă naștere puterii, care, la rându-i, dă naștere unor noi averi. În timpul scandalului din anii ’80, legat de sistemul de economii și împrumuturi – un scandal ale cărui dimensiuni par aproape ridicole după standardele de astăzi – bancherul Charles Keating a fost întrebat de un comitet al Congresului dacă cele 1,5 miliarde pe care le împărţise unor oficialităţi-cheie au reușit să-i cumpere influenţa de care avea nevoie. Răspunsul lui a fost: „Eu, unul, așa sper.” În recentul caz Citizens United, Curtea Supremă de Justiţie a consacrat dreptul corporaţiilor de-a cumpăra guvernul, îndepărtând orice restricţii privitoare la cheltuielile electorale.[1]Interesul personal și cel politic sunt astăzi într-o perfectă consonanţă. Aproape toţi senatorii americani și majoritatea deputaţilor fac parte din acel 1% de privilegiaţi când ajung în Camera Reprezentanţilor, sunt menţinuţi în funcţie de banii acelui procent și sunt conștienţi că, dacă îi slujesc interesele, la terminarea mandatului, vor fi răsplătiţi așa cum se cuvine. În marea lor majoritate, principalii decidenţi care se ocupă de politica economică și comerţ provin tot din acel 1%. Atunci când companiile farmaceutice primesc un cadou de un bilion de dolari – prin intermediul unei legislaţii ce interzice guvernului, cel mai mare cumpărător de medicamente, să se târguiască la preţ – n-ar trebui să ne mirăm. Când vedem că nicio lege a impozitării nu poate ieși de pe masa Congresului fără mari scutiri de taxe pentru cei avuţi n-ar trebui să rămânem muţi de uimire. În fond, dată fiind puterea acestui unic procent de privilegiaţi, ar trebui să ne și așteptăm ca sistemul să funcţioneze așa.
Inegalitatea din America ne distorsionează societatea în toate modurile imaginabile. Întâi și-ntâi, există un foarte bine documentat efect asupra stilului de viaţă – cei aflaţi în afara acelui procent hiperprivilegiat încep să trăiască din ce în ce mai mult peste mijloacele de care dispun. O „economie a ofertei” care să se răsfrângă și asupra celor de la baza societăţii s-ar putea să fie o himeră, dar modelul comportamental de sus-în-jos pe care aceasta îl propune este cât se poate de real. Inegalitatea ne distorsionează masiv politica externă. Acel procent de la vârful ierharhiei sociale rareori își face stagiul militar – în realitate, armata „de voluntari” nu plătește suficient pentru a le atrage fii și fiicele, iar patriotismul are și el o limită. În plus, clasa cea mai înstărită nu resimte mușcătura unor taxe mai mari pe timp de război, în fond, pentru asta există datoria externă. Prin definiţie, politica externă se referă la echilibrul dintre interesul naţional și resursele naţionale. Cum cei 1% se află la conducere și nu plătesc niciun preţ pentru asta, noţiunile de control și echilibru se duc pe apa sâmbetei. Aventurile noastre n-au nicio limită, căci corporaţiile și antreprenorii nu au decât de câștigat de pe urma lor. La rândul lor, regulile globalizării economice sunt concepute pentru a-i favoriza pe cei bogaţi: ele încurajează competiţia pentru oportunităţile de afaceri între diversele naţiuni, ceea ce coboară taxele pentru corporaţii, slăbește sănătatea populaţiei și măsurile de protecţia mediului, și subminează ceea ce obișnuiau a fi considerate drepturi muncitorești „fundamentale”, cum ar fi dreptul la negocieri și contracte de muncă colective. Imaginaţi-vă cum ar arăta lumea dacă regulile ar fi concepute pentru a încuraja competiţia între naţiuni pentru muncitori. Guvernele s-ar întrece în a oferi siguranţă economică, impozite scăzute pentru salariaţii obișnuiţi, un învăţământ de calitate și un mediu curat – acele lucruri care contează cu adevărat pentru muncitori. Dar celor 1% nu trebuie să le pese de așa ceva.
Sau, mai precis, asta cred ei. Dintre toate costurile impuse societăţii noastre de către cei 1%, cel mai mare este următorul: eroziunea simţului nostru identitar, pentru care fair-play-ul, egalitatea de șanse și sentimentul comunitar joacă un rol atât de fundamental. De multă vreme, America se mândrește a fi o societate dreaptă, în care fiecare se bucură de aceeași șansă de-a o lua înaintea celui de lângă el, dar statisticile sugerează o cu totul altă imagine: șansele ca un cetăţean sărac, sau chiar și unul din clasa de mijloc, să ajungă în rândul celor de la vârful piramidei sociale sunt mai mici decât în multe ţări ale Europei. Jocul e măsluit. Tocmai acest sentiment al prevalenţei unui sistem nedrept, în care oportunităţile sunt inexistente, a dat naștere conflictelor din Orientul Mijlociu: preţurile în creștere ale alimentelor și un șomaj din ce în ce mai răspândit în rândul tinerilor n-au fost decât scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. În America, tinerii fără loc de muncă constituie aproximativ 20% din populaţie (iar în unele regiuni și în cadrul anumitor segmente socio-demografice, chiar dublu); unul din șase americani care-și dorește o slujbă nu o poate obţine; unul din șapte americani trăiește din tichete de masă (și aproximativ același număr suferă de „lipsa siguranţei alimentare”) – ţinând cont de toate aceste fapte, dovezile abundă că ceva a blocat mult-lăudata „difuziune” a resurselor și bunăstării de la cei 1% către restul populaţiei. Iar toate acestea au previzibilul efect de a crea alienare – la alegerile trecute, participarea tinerilor între 20 și 30 de ani a fost de numai 21%, cam tot atât cât rata șomajului în acest segment demografic.
În ultimele săptămâni, am văzut milioane de oameni ieșind în stradă pentru a protesta împotriva condiţiilor politice, economice și sociale din societăţile opresive în care trăiesc. Guvernele au fost răsturnate în Egipt și în Tunisia. Proteste au izbucnit în Libia, Yemen și Bahrain. Din atmosfera răcoroasă a apartamentelor lor de lux, familiile conducătoare din regiune urmăresc neliniștite evenimentele – ei să fie la rând? Și au dreptate să se îngrijoreze. În toate aceste societăţi, o fracţiune minusculă a populaţiei – sub 1% – controlează partea leului din bogăţia naţională; acolo bogăţia este unicul factor determinant al puterii, corupţia generalizată a ajuns un stil de viaţă, iar cei mai bogaţi dintre cetăţeni se opun în mod activ politicilor ce ar putea îmbunătăţi viaţa tuturor.
Puși în faţa valului de entuziasm popular de pe străzi, trebuie să ne întrebăm: Când va veni acesta și în America? În câteva privinţe demne de luat în seamă, ţara noastră a ajuns asemenea acestor îndepărtate și tulburi ţinuturi.
Alexis de Tocqueville a descris odată ceea ce considera a fi o parte esenţială a geniului specific societăţii americane – ceva ce el a numit „interes înţeles așa cum se cuvine”/ „interes bine înţeles”. Ultimele cuvinte sunt cheia expresiei. Într-un sens restrâns, toţi avem un interes sau altul: Vreau ceea ce e bine pentru mine chiar în clipa asta! Interesul „înţeles așa cum se cuvine” este, însă, cu totul altceva. Căci, acesta înseamnă să iei în considerare interesul tuturor celorlalţi – cu alte cuvinte – binele comun – ceea ce, în esenţă, este o precondiţie a propriei bunăstări. Tocqueville nu voia să spună că această abordare ar avea ceva nobil, sau idealist – ci dimpotrivă. Era un indiciu al pragmatismului american. Acești americani șireţi au înţeles un fapt de viaţă fundamental: a avea grijă de cel de lângă tine nu e bine doar pentru suflet – ci și pentru buzunar.
Cei 1% din vârful piramidei sociale au cele mai bune case, cele mai bune școli, cei mai buni doctori și cele mai bune vieţi, există, însă, un lucru pe care banii lor se pare că nu l-au putut cumpăra: înţelegerea faptului că soarta lor este indisolubil legată de modul în care trăiesc celelalte 99 de procente ale populaţiei. De-a lungul istoriei, acesta este un lucru pe care cei 1% îl învaţă în cele din urmă. De regulă, prea târziu.
_________
[1] Autorul generalizează – decizia Curţii Supreme se referă la îndepărtarea restricţiilor privind finanţarea privată a transmisiunilor (materialelor) media independente în timpul campaniilor electorale. (n.tr.)
Traducere: Alexandru Macovei
N-are niciun rost să ne prefacem că ceea ce e limpede că s-a întâmplat este, de fapt, o iluzie. Cei 1 la sută de la vârful ierarhiei sociale americane încasează acum, în fiecare an, aproape un sfert din venitul întregii naţiuni. În ceea ce privește bogăţia, ei controlează 40% din averea naţională. Situaţia lor s-a îmbunătăţit considerabil. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, procentele erau 12 la sută și 33 la sută. Un posibil răspuns ar fi să lăudăm ingeniozitatea și hotărârea ce le-au adus acestor oameni atâta succes, sperând că un flux în creștere va ridica toate bărcile în același timp. Această atitudine ar fi, însă, greșită. În vreme ce, de-a lungul ultimului deceniu, cei 1% de la vârf și-au văzut veniturile crescând cu 18 procente, cei aflaţi la mijlocul ierarhiei sociale au asistat la o scădere constantă a veniturilor lor. Pentru cei care nu au decât o diplomă de liceu, prăbușirea a fost una abruptă – 12% doar în ultimul sfert de secol. Toată creșterea din deceniile trecute – dacă nu cumva, mai mult de-atât – s-a dus către cei de la vârf. În ceea ce privește egalitatea veniturilor, America a rămas în urma tuturor ţărilor din bătrâna și anchilozata Europă, cea atât de des ironizată de fostul președinte George W. Bush. În această privinţă, suntem foarte aproape de Rusia, cu oligarhii ei, și de Iran. În timp ce multe dintre vechile centre ale inegalitaţii din America Latină, cum ar Brazilia, s-au străduit de-a lungul ultimilor ani să îmbunătăţească situaţia celor săraci și să diminueze disparităţile dintre venituri, America a permis proliferarea inegalităţii.
Economiștii încearcă de multă vreme să justifice marile inegalităţi ce păreau atât de tulburătoare încă de la jumătatea secolului al XIX-lea – inegalităţi ce pălesc în comparaţie cu cele la care asistăm în America zilelor noastre. Justificarea cu care au venit s-a numit „teoria productivităţii marginale”. În esenţă, aceasta asocia veniturile ridicate cu o productivitate crescută și o mai substanţială contribuţie socială. Teorie pe care cei bogaţi au ţinut-o întotdeauna la mare preţ, dar în sprijinul căreia, până acum, s-au adus destul de puţine dovezi. Directorii de multinaţionale care au jucat un rol atât de important în instalarea recesiunii din ultimii trei ani – a căror contribuţie atât la societate ca întreg, cât și la bunăstarea propriilor companii, a fost una fundamental negativă – au fost recompensaţi cu prime substanţiale. În unele cazuri, companiile au fost atât de jenate să numească aceste recompense „prime de performanţă”, încât s-au simţit datoare să le schimbe numele în „prime de fidelitate” (chiar dacă singurul lucru care le rămânea „fidel” era lipsa de performanţă). Marii inovatori ai societaţii noastre, de la pionierii geneticii, până la cei ai Epocii Informaţiei, au fost răsplătiţi derizoriu în comparaţie cu autorii inovaţiilor financiare ce au adus economia mondială în pragul falimentului.
Confruntaţi cu inegalitatea veniturilor, unii ridică indiferenţi din umeri. Și ce dacă unii câștigă și alţii pierd? Ceea ce contează, susţin ei, nu e cum e împărţită plăcinta, ci cât de mare e. Un argument fundamental greșit. Pe termen lung, o economie în care majoritatea cetăţenilor o duc, an de an, din ce în ce mai rău – o economie cum este cea a Americii – nu e foarte probabil să prospere. Iar asta, din mai multe motive.
În primul rând, creșterea inegalităţii nu este decât reversul unei alte probleme: diminuarea șanselor. De câte ori ne confruntăm cu o diminuare a egalităţii de șanse, înseamnă că nu utilizăm unele dintre cele mai valoroase resurse de care dispunem – oamenii – în cel mai productiv mod cu putinţă. În al doilea rând, multe dintre distorsiunile care conduc la inegalitate – cum ar fi cele asociate puterii monopoliste și taxării preferenţiale, bazate pe interese speciale – subminează eficienţa economiei. Această nouă inegalitate creează, la rândul ei, noi distorsiuni, ce erodează și mai mult eficienţa economică. Pentru a nu da decât un singur exemplu, văzând cât de astronomice pot fi beneficiile, în loc să se orienteze către domenii ce-ar fi contribuit la o economie mai sănătoasă și mai productivă, mult prea mulţi dintre tinerii noștri au intrat în lumea finanţelor.
În cel de-al treilea rând și, poate, mai important decât toate celelalte, o economie modernă necesită ceea ce se numește „acţiune colectivă” – ea are nevoie ca guvernul să investească în infrastructură, educaţie și tehnologie. Statele Unite au beneficiat enorm de pe urma cercetării sponsorizate de guvern, ce a condus, printre altele, la descoperirea Internetului, la îmbunătăţirea sistemului de sănătate publică ș.a.m.d. Dar America suferă deja, de multă vreme, de o insuficientă finanţare în domeniul infrastructurii (e suficient să vă uitaţi la starea autostrăzilor, podurilor, căilor ferate și aeroporturilor noastre), în cel al cercetării fundamentale și în cel al educaţiei, la toate nivelurile. În viitor, sunt așteptate și alte reduceri în aceste sectoare.
Niciunul dintre aceste fapte n-ar trebui să ne surprindă – este, pur și simplu, ceea ce se întâmplă când distribuţia avuţiilor unei societăţi este întoarsă cu susul în jos. Cu cât o societate devine mai divizată în ceea ce privește deţinerea avuţiei, cu-atât bogaţii devin mai reticenţi în a-și cheltui banii pe satisfacerea nevoilor comune. Bogaţii nu trebuie să se bazeze pe guvern pentru a se bucura de parcuri, de educaţie, de îngrijire medicală, sau siguranţă personală – ei își pot cumpăra singuri toate aceste lucruri. Și, făcând-o, se îndepărtează și mai mult de oamenii obișnuiţi, pierzându-și chiar și acea fărâmă de compasiune și înţelegere pe care se presupune c-ar fi avut-o. În același timp, se tem de un guvern prea puternic – unul care și-ar putea folosi puterea pentru a echilibra balanţa, luându-le o parte din avere și investind-o în vederea binelui comun. Și, deși cei 1% se plâng de tipul de guvernare pe care o avem aici, în America, ea le convine de minune: prea închistată și conservatoare pentru a redistribui averile, prea divizată pentru a face ceva în privinţa diminuării taxelor și impozitelor.
Economiștii nu prea reușesc să explice întru totul această creștere a inegalităţii din America. Cu siguranţă că dinamica uzuală dintre cerere și ofertă a jucat și ea un rol: tehnologiile ce au făcut posibile economii la capitolul „mână de lucru”, au scăzut cererea pentru numeroase posturi „bune”, deţinute înainte de lucrătorii din clasa de mijloc. Globalizarea a creat o piaţă mondială , în care muncitorii necalificaţi și scumpi din America au intrat în concurenţă cu muncitorii necalificaţi și ieftini de peste hotare. Schimbările sociale au avut și ele rolul lor – decăderea sindicatelor, spre exemplu, ce reprezentau, odinioară, o treime din muncitorimea americană, iar acum nu mai reprezintă decât 12 procente.
Unul dintre principalele motive pentru care avem parte de atâta inegalitate este, însă, simplul fapt că acei 1% de la vârf își doresc acest lucru. Cel mai evident exemplu este cel referitor la politica de impozitare. Scăderea impozitului pe veniturile din capital, modalitate prin care cei bogaţi acumulează mare parte din câștiguri, a constituit pentru cei mai înstăriţi dintre americani o cursă gratuită spre îmbogăţire. Monopolurile și semimonopolurile au reprezentat întotdeauna o sursă de putere economică – de la John D. Rockefeller, la începutul secolului trecut, până la Bill Gates, de la sfârșitul acestuia. Lipsa de severitate în aplicarea legilor anti-trust, mai ales în timpul guvernărilor republicane, a fost o adevărată mană cerească pentru cei 1%. Mare parte din inegalitatea zilelor noastre se datorează manipulării sistemului financiar, permisă de o schimbare a regulilor cumpărată cu bani grei chiar de industria financiară – una dintre investiţiile sale cele mai profitabile. Guvernul a împrumutat instituţiile financiare fără să le ceară nicio dobândă, iar când toate celelalte măsuri au eșuat, le-a salvat cu mărinimie, în condiţii dintre cele mai favorabile pentru ele. Organele de control au închis ochii în faţa lipsei lor de transparenţă și a numeroaselor conflicte de interese.
E de ajuns să te uiţi la volumul bogăţiilor controlate de cei 1% de privilegiaţi din această ţară pentru a fi ispitit să crezi că inegalitatea din ce în ce mai accentuată este o realizare tipic americană – om fi început noi la coada șirului, dar acum suntem campioni de talie mondială. Și, din moment ce condiţiile care au dus la instalarea ei au darul de-a se perpetua cu de la sine putere, se pare că ne vom bucura de beneficiile acestei „realizări” ani întregi de-acum încolo. Averea dă naștere puterii, care, la rându-i, dă naștere unor noi averi. În timpul scandalului din anii ’80, legat de sistemul de economii și împrumuturi – un scandal ale cărui dimensiuni par aproape ridicole după standardele de astăzi – bancherul Charles Keating a fost întrebat de un comitet al Congresului dacă cele 1,5 miliarde pe care le împărţise unor oficialităţi-cheie au reușit să-i cumpere influenţa de care avea nevoie. Răspunsul lui a fost: „Eu, unul, așa sper.” În recentul caz Citizens United, Curtea Supremă de Justiţie a consacrat dreptul corporaţiilor de-a cumpăra guvernul, îndepărtând orice restricţii privitoare la cheltuielile electorale.[1]Interesul personal și cel politic sunt astăzi într-o perfectă consonanţă. Aproape toţi senatorii americani și majoritatea deputaţilor fac parte din acel 1% de privilegiaţi când ajung în Camera Reprezentanţilor, sunt menţinuţi în funcţie de banii acelui procent și sunt conștienţi că, dacă îi slujesc interesele, la terminarea mandatului, vor fi răsplătiţi așa cum se cuvine. În marea lor majoritate, principalii decidenţi care se ocupă de politica economică și comerţ provin tot din acel 1%. Atunci când companiile farmaceutice primesc un cadou de un bilion de dolari – prin intermediul unei legislaţii ce interzice guvernului, cel mai mare cumpărător de medicamente, să se târguiască la preţ – n-ar trebui să ne mirăm. Când vedem că nicio lege a impozitării nu poate ieși de pe masa Congresului fără mari scutiri de taxe pentru cei avuţi n-ar trebui să rămânem muţi de uimire. În fond, dată fiind puterea acestui unic procent de privilegiaţi, ar trebui să ne și așteptăm ca sistemul să funcţioneze așa.
Inegalitatea din America ne distorsionează societatea în toate modurile imaginabile. Întâi și-ntâi, există un foarte bine documentat efect asupra stilului de viaţă – cei aflaţi în afara acelui procent hiperprivilegiat încep să trăiască din ce în ce mai mult peste mijloacele de care dispun. O „economie a ofertei” care să se răsfrângă și asupra celor de la baza societăţii s-ar putea să fie o himeră, dar modelul comportamental de sus-în-jos pe care aceasta îl propune este cât se poate de real. Inegalitatea ne distorsionează masiv politica externă. Acel procent de la vârful ierharhiei sociale rareori își face stagiul militar – în realitate, armata „de voluntari” nu plătește suficient pentru a le atrage fii și fiicele, iar patriotismul are și el o limită. În plus, clasa cea mai înstărită nu resimte mușcătura unor taxe mai mari pe timp de război, în fond, pentru asta există datoria externă. Prin definiţie, politica externă se referă la echilibrul dintre interesul naţional și resursele naţionale. Cum cei 1% se află la conducere și nu plătesc niciun preţ pentru asta, noţiunile de control și echilibru se duc pe apa sâmbetei. Aventurile noastre n-au nicio limită, căci corporaţiile și antreprenorii nu au decât de câștigat de pe urma lor. La rândul lor, regulile globalizării economice sunt concepute pentru a-i favoriza pe cei bogaţi: ele încurajează competiţia pentru oportunităţile de afaceri între diversele naţiuni, ceea ce coboară taxele pentru corporaţii, slăbește sănătatea populaţiei și măsurile de protecţia mediului, și subminează ceea ce obișnuiau a fi considerate drepturi muncitorești „fundamentale”, cum ar fi dreptul la negocieri și contracte de muncă colective. Imaginaţi-vă cum ar arăta lumea dacă regulile ar fi concepute pentru a încuraja competiţia între naţiuni pentru muncitori. Guvernele s-ar întrece în a oferi siguranţă economică, impozite scăzute pentru salariaţii obișnuiţi, un învăţământ de calitate și un mediu curat – acele lucruri care contează cu adevărat pentru muncitori. Dar celor 1% nu trebuie să le pese de așa ceva.
Sau, mai precis, asta cred ei. Dintre toate costurile impuse societăţii noastre de către cei 1%, cel mai mare este următorul: eroziunea simţului nostru identitar, pentru care fair-play-ul, egalitatea de șanse și sentimentul comunitar joacă un rol atât de fundamental. De multă vreme, America se mândrește a fi o societate dreaptă, în care fiecare se bucură de aceeași șansă de-a o lua înaintea celui de lângă el, dar statisticile sugerează o cu totul altă imagine: șansele ca un cetăţean sărac, sau chiar și unul din clasa de mijloc, să ajungă în rândul celor de la vârful piramidei sociale sunt mai mici decât în multe ţări ale Europei. Jocul e măsluit. Tocmai acest sentiment al prevalenţei unui sistem nedrept, în care oportunităţile sunt inexistente, a dat naștere conflictelor din Orientul Mijlociu: preţurile în creștere ale alimentelor și un șomaj din ce în ce mai răspândit în rândul tinerilor n-au fost decât scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. În America, tinerii fără loc de muncă constituie aproximativ 20% din populaţie (iar în unele regiuni și în cadrul anumitor segmente socio-demografice, chiar dublu); unul din șase americani care-și dorește o slujbă nu o poate obţine; unul din șapte americani trăiește din tichete de masă (și aproximativ același număr suferă de „lipsa siguranţei alimentare”) – ţinând cont de toate aceste fapte, dovezile abundă că ceva a blocat mult-lăudata „difuziune” a resurselor și bunăstării de la cei 1% către restul populaţiei. Iar toate acestea au previzibilul efect de a crea alienare – la alegerile trecute, participarea tinerilor între 20 și 30 de ani a fost de numai 21%, cam tot atât cât rata șomajului în acest segment demografic.
În ultimele săptămâni, am văzut milioane de oameni ieșind în stradă pentru a protesta împotriva condiţiilor politice, economice și sociale din societăţile opresive în care trăiesc. Guvernele au fost răsturnate în Egipt și în Tunisia. Proteste au izbucnit în Libia, Yemen și Bahrain. Din atmosfera răcoroasă a apartamentelor lor de lux, familiile conducătoare din regiune urmăresc neliniștite evenimentele – ei să fie la rând? Și au dreptate să se îngrijoreze. În toate aceste societăţi, o fracţiune minusculă a populaţiei – sub 1% – controlează partea leului din bogăţia naţională; acolo bogăţia este unicul factor determinant al puterii, corupţia generalizată a ajuns un stil de viaţă, iar cei mai bogaţi dintre cetăţeni se opun în mod activ politicilor ce ar putea îmbunătăţi viaţa tuturor.
Puși în faţa valului de entuziasm popular de pe străzi, trebuie să ne întrebăm: Când va veni acesta și în America? În câteva privinţe demne de luat în seamă, ţara noastră a ajuns asemenea acestor îndepărtate și tulburi ţinuturi.
Alexis de Tocqueville a descris odată ceea ce considera a fi o parte esenţială a geniului specific societăţii americane – ceva ce el a numit „interes înţeles așa cum se cuvine”/ „interes bine înţeles”. Ultimele cuvinte sunt cheia expresiei. Într-un sens restrâns, toţi avem un interes sau altul: Vreau ceea ce e bine pentru mine chiar în clipa asta! Interesul „înţeles așa cum se cuvine” este, însă, cu totul altceva. Căci, acesta înseamnă să iei în considerare interesul tuturor celorlalţi – cu alte cuvinte – binele comun – ceea ce, în esenţă, este o precondiţie a propriei bunăstări. Tocqueville nu voia să spună că această abordare ar avea ceva nobil, sau idealist – ci dimpotrivă. Era un indiciu al pragmatismului american. Acești americani șireţi au înţeles un fapt de viaţă fundamental: a avea grijă de cel de lângă tine nu e bine doar pentru suflet – ci și pentru buzunar.
Cei 1% din vârful piramidei sociale au cele mai bune case, cele mai bune școli, cei mai buni doctori și cele mai bune vieţi, există, însă, un lucru pe care banii lor se pare că nu l-au putut cumpăra: înţelegerea faptului că soarta lor este indisolubil legată de modul în care trăiesc celelalte 99 de procente ale populaţiei. De-a lungul istoriei, acesta este un lucru pe care cei 1% îl învaţă în cele din urmă. De regulă, prea târziu.
_________
[1] Autorul generalizează – decizia Curţii Supreme se referă la îndepărtarea restricţiilor privind finanţarea privată a transmisiunilor (materialelor) media independente în timpul campaniilor electorale. (n.tr.)
Traducere: Alexandru Macovei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu