luni, 31 octombrie 2011

31 Octombrie - o zi istorică

Palestinienii au devenit membrii cu drepturi depline ai UNESCO.  Așa au hotărât statele lumii. 107 state au votat pentru admiterea Palestinei ca membru UNESCO, 52 de state s-au abținut, iar 14 au votat împotrivă. Printre cele 14 state care au votat împotrivă, din totalul de 173, s-a aflat și România.

În această zi eu nu m-am considerat român.




După bucuria firească, după gustul libertății și al democrației s-ar putea să vină și ceva amar. Să sperăm că nu va fi așa.

miercuri, 26 octombrie 2011

Papa condamnă capitalismul

Așa se pare, de vreme ce Vaticanul, într-un document recent, promovează „o nouă ordine economică mondială bazată pe etică şi binele comun” (sursa: Mediafax). Oare de abia acum înțelege biserica catolică că valorile creștine nu au nimic în comun cu capitalismul de consum? Oricum, mai bine mai târziu decât niciodată.
 Redăm mai jos principalele idei ale documentului:

"Criza economică şi financiară prin care trece lumea impune tuturor să analizeze în profunzime principiile şi valorile morale şi culturale aflate la baza coexistenţei sociale", se arată în document.
Vaticanul condamnă ceea ce numeşte "idolatrizarea pieţelor" şi "gândirea neoliberală", care caută doar soluţii tehnice la problemele economice.
"Criza a scos în evidenţă comportamente precum egoismul, lăcomia colectivă şi acumularea de bunuri la scară mare. Dacă nu sunt găsite soluţii la diferitele forme de nedreptate, efectele negative care vor urma la nivel politic, economic şi social vor crea un climat de ostilitate tot mai mare şi chiar violenţă, iar în final vor submina fundamentele instituţiilor democratice, chiar şi pe ale celor considerate foarte solide", avertizează documentul.


marți, 25 octombrie 2011

Occupied Wall Street Journal










http://occupiedmedia.org/

Joseph Stiglitz vorbește despre criza actuală


Articol preluat de pe site-ul CriticAtac


Bogăția, sărăcia și distribuția ei: al celor 1%, de către cei 1% și pentru cei 1%



În ultimul timp, americanii asistă la proteste împotriva unor regimuri opresive ce concentrează uriașe bogăţii în mâinile câtorva potentaţi. Cu toate acestea, în propria noastră democraţie, 1 la sutădin populaţie încasează aproape un sfert din veniturile produse de întreaga naţiune – o inegalitate pe care chiar și cei mai bogaţi dintre noi vor ajunge să o regrete.
N-are niciun rost să ne prefacem că ceea ce e limpede că s-a întâmplat este, de fapt, o iluzie. Cei 1 la sută de la vârful ierarhiei sociale americane încasează acum, în fiecare an, aproape un sfert din venitul întregii naţiuni. În ceea ce privește bogăţia, ei controlează 40% din averea naţională. Situaţia lor s-a îmbunătăţit considerabil.  Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, procentele erau 12 la sută și 33 la sută. Un posibil răspuns ar fi să lăudăm ingeniozitatea și hotărârea ce le-au adus acestor oameni atâta succes, sperând că un flux în creștere va ridica toate bărcile în același timp. Această atitudine ar fi, însă, greșită. În vreme ce, de-a lungul ultimului deceniu, cei 1% de la vârf și-au văzut veniturile crescând cu 18 procente, cei aflaţi la mijlocul ierarhiei sociale au asistat la o scădere constantă a veniturilor lor. Pentru cei care nu au decât o diplomă de liceu, prăbușirea a fost una abruptă – 12% doar în ultimul sfert de secol. Toată creșterea din deceniile trecute – dacă nu cumva, mai mult de-atât –   s-a dus către cei de la vârf. În ceea ce privește egalitatea veniturilor, America a rămas în urma tuturor ţărilor din bătrâna și anchilozata Europă, cea atât de des ironizată de fostul președinte George W. Bush. În această privinţă, suntem foarte aproape de Rusia, cu oligarhii ei, și de Iran. În timp ce multe dintre vechile centre ale inegalitaţii din America Latină, cum ar Brazilia, s-au străduit de-a lungul ultimilor ani să îmbunătăţească situaţia celor săraci și să diminueze disparităţile dintre venituri, America a permis proliferarea inegalităţii.
Economiștii încearcă de multă vreme să justifice marile inegalităţi ce păreau atât de tulburătoare încă de la jumătatea secolului al XIX-lea – inegalităţi ce pălesc în comparaţie cu cele la care asistăm în America zilelor noastre. Justificarea cu care au venit s-a numit „teoria productivităţii marginale”. În esenţă, aceasta asocia veniturile ridicate cu o productivitate crescută și o mai substanţială contribuţie socială. Teorie pe care cei bogaţi au ţinut-o întotdeauna la mare preţ, dar în sprijinul căreia, până acum, s-au adus destul de puţine dovezi. Directorii de multinaţionale care au jucat un rol atât de important în instalarea recesiunii din ultimii trei ani – a căror contribuţie atât la societate ca întreg, cât și la bunăstarea propriilor companii, a fost una fundamental negativă – au fost recompensaţi cu prime substanţiale. În unele cazuri, companiile au fost atât de jenate să numească aceste recompense „prime de performanţă”, încât s-au simţit datoare să le schimbe numele în „prime de fidelitate” (chiar dacă singurul lucru care le rămânea „fidel” era lipsa de performanţă). Marii inovatori ai societaţii noastre, de la pionierii geneticii, până la cei ai Epocii Informaţiei, au fost răsplătiţi derizoriu în comparaţie cu autorii inovaţiilor financiare ce au adus economia mondială în pragul falimentului.
Confruntaţi cu inegalitatea veniturilor, unii ridică indiferenţi din umeri. Și ce dacă unii câștigă și alţii pierd?  Ceea ce contează, susţin ei, nu e cum e împărţită plăcinta, ci cât de mare e. Un argument fundamental greșit. Pe termen lung, o economie în care majoritatea cetăţenilor o duc, an de an, din ce în ce mai rău – o economie cum este cea a Americii – nu e foarte probabil să prospere. Iar asta, din mai multe motive.
În primul rând, creșterea inegalităţii nu este decât reversul unei alte probleme: diminuarea șanselor. De câte ori ne confruntăm cu o diminuare a egalităţii de șanse, înseamnă că nu utilizăm unele dintre cele mai valoroase resurse de care dispunem – oamenii  – în cel mai productiv mod cu putinţă. În al doilea rând, multe dintre distorsiunile care conduc la inegalitate – cum ar fi cele asociate puterii monopoliste și taxării preferenţiale, bazate pe interese speciale – subminează eficienţa economiei. Această nouă inegalitate creează, la rândul ei, noi distorsiuni, ce erodează și mai mult eficienţa economică. Pentru a nu da decât un singur exemplu, văzând cât de astronomice pot fi beneficiile, în loc să se orienteze către domenii ce-ar fi contribuit la o economie mai sănătoasă și mai productivă, mult prea mulţi dintre tinerii noștri au intrat în lumea finanţelor.
În cel de-al treilea rând și, poate, mai important decât toate celelalte, o economie modernă necesită ceea ce se numește „acţiune colectivă” – ea are nevoie ca guvernul să investească în infrastructură, educaţie și tehnologie. Statele Unite au beneficiat enorm de pe urma cercetării sponsorizate de guvern, ce a condus, printre altele, la descoperirea Internetului, la îmbunătăţirea sistemului de sănătate publică ș.a.m.d. Dar America suferă deja, de multă vreme, de o insuficientă finanţare în domeniul infrastructurii (e suficient să vă uitaţi la starea autostrăzilor, podurilor, căilor ferate și aeroporturilor noastre), în cel al cercetării fundamentale și în cel al educaţiei, la toate nivelurile. În viitor, sunt așteptate și alte reduceri în aceste sectoare.
Niciunul dintre aceste fapte n-ar trebui să ne surprindă – este, pur și simplu, ceea ce se întâmplă când distribuţia avuţiilor unei societăţi este întoarsă cu susul în jos. Cu cât o societate devine mai divizată în ceea ce privește deţinerea avuţiei, cu-atât bogaţii devin mai reticenţi în a-și cheltui banii pe satisfacerea nevoilor comune. Bogaţii nu trebuie să se bazeze pe guvern pentru a se bucura de parcuri, de educaţie, de îngrijire medicală, sau siguranţă personală – ei își pot cumpăra singuri toate aceste lucruri. Și, făcând-o, se îndepărtează și mai mult de oamenii obișnuiţi, pierzându-și chiar și acea fărâmă de compasiune și înţelegere pe care se presupune c-ar fi avut-o. În același timp, se tem de un guvern prea puternic – unul care și-ar putea folosi puterea pentru a echilibra balanţa, luându-le o parte din avere și investind-o în vederea binelui comun. Și, deși cei 1% se plâng de tipul de guvernare pe care o avem aici, în America, ea le convine de minune: prea închistată și conservatoare pentru a redistribui averile, prea divizată pentru a face ceva în privinţa diminuării taxelor și impozitelor.
 Economiștii nu prea reușesc să explice întru totul această creștere a inegalităţii din America. Cu siguranţă că dinamica uzuală dintre cerere și ofertă a jucat și ea un rol: tehnologiile ce au făcut posibile economii la capitolul „mână de lucru”, au scăzut cererea pentru numeroase posturi „bune”, deţinute înainte de lucrătorii din clasa de mijloc. Globalizarea a creat o piaţă mondială , în care muncitorii necalificaţi și scumpi din America au intrat în concurenţă cu muncitorii necalificaţi și ieftini de peste hotare. Schimbările sociale au avut și ele rolul lor – decăderea sindicatelor, spre exemplu, ce reprezentau, odinioară,  o treime din muncitorimea americană, iar acum nu mai reprezintă decât 12 procente.
Unul dintre principalele motive pentru care avem parte de atâta inegalitate este, însă,  simplul fapt că acei 1% de la vârf își doresc acest lucru. Cel mai evident exemplu este cel referitor la politica de impozitare. Scăderea impozitului pe veniturile din capital, modalitate prin care cei bogaţi acumulează mare parte din câștiguri, a constituit pentru cei mai înstăriţi dintre americani o cursă gratuită spre îmbogăţire. Monopolurile și semimonopolurile au reprezentat întotdeauna o sursă de putere economică – de la John D. Rockefeller, la începutul secolului trecut, până la Bill Gates, de la sfârșitul acestuia. Lipsa de severitate în aplicarea legilor anti-trust, mai ales în timpul guvernărilor republicane, a fost o adevărată mană cerească pentru cei 1%. Mare parte din inegalitatea zilelor noastre se datorează manipulării sistemului financiar, permisă de o schimbare a regulilor cumpărată cu bani grei chiar de industria financiară – una dintre investiţiile sale cele mai profitabile. Guvernul a împrumutat instituţiile financiare fără să le ceară nicio dobândă, iar când toate celelalte măsuri au eșuat, le-a salvat cu mărinimie, în condiţii dintre cele mai favorabile pentru ele. Organele de control au închis ochii în faţa lipsei lor de transparenţă și a numeroaselor conflicte de interese.
E de ajuns să te uiţi la volumul bogăţiilor controlate de cei 1% de privilegiaţi din această ţară pentru a fi ispitit să crezi că inegalitatea din ce în ce mai accentuată este o realizare tipic americană – om fi început noi la coada șirului, dar acum suntem campioni de talie mondială. Și, din moment ce condiţiile care au dus la instalarea ei au darul de-a se perpetua cu de la sine putere, se pare că ne vom bucura de beneficiile acestei „realizări” ani întregi de-acum încolo. Averea dă naștere puterii, care, la rându-i, dă naștere unor noi averi. În timpul scandalului din anii ’80, legat de sistemul de economii și împrumuturi – un scandal ale cărui dimensiuni par aproape ridicole după standardele de astăzi – bancherul Charles Keating a fost întrebat de un comitet al Congresului dacă cele 1,5 miliarde pe care le împărţise unor oficialităţi-cheie au reușit să-i cumpere influenţa de care avea nevoie. Răspunsul lui a fost: „Eu, unul, așa sper.” În recentul caz Citizens United, Curtea Supremă de Justiţie a consacrat dreptul corporaţiilor de-a cumpăra guvernul, îndepărtând orice restricţii privitoare la cheltuielile electorale.[1]Interesul personal și cel politic sunt astăzi într-o perfectă consonanţă. Aproape toţi senatorii americani și majoritatea deputaţilor fac parte din acel 1% de privilegiaţi când ajung în Camera Reprezentanţilor, sunt menţinuţi în funcţie de banii acelui procent și sunt conștienţi că, dacă îi slujesc interesele, la terminarea mandatului, vor fi răsplătiţi așa cum se cuvine. În marea lor majoritate, principalii decidenţi care se ocupă de politica economică și comerţ provin tot din acel 1%. Atunci când companiile farmaceutice primesc un cadou de un bilion de dolari – prin intermediul unei legislaţii ce interzice guvernului, cel mai mare cumpărător de medicamente, să se târguiască la preţ – n-ar trebui să ne mirăm. Când vedem că nicio lege a impozitării nu poate ieși de pe masa Congresului fără mari scutiri de taxe pentru cei avuţi n-ar trebui să rămânem muţi de uimire. În fond, dată fiind puterea acestui unic procent de privilegiaţi, ar trebui să ne și așteptăm ca sistemul să funcţioneze așa.
Inegalitatea din America ne distorsionează societatea în toate modurile imaginabile. Întâi și-ntâi, există un foarte bine documentat efect asupra stilului de viaţă – cei aflaţi în afara acelui procent hiperprivilegiat încep să trăiască din ce în ce mai mult peste mijloacele de care dispun. O „economie a ofertei” care să se răsfrângă și asupra celor de la baza societăţii s-ar putea să fie o himeră, dar modelul comportamental de sus-în-jos pe care aceasta îl propune este cât se poate de real. Inegalitatea ne distorsionează masiv politica externă. Acel procent de la vârful ierharhiei sociale rareori își face stagiul militar – în realitate, armata „de voluntari” nu plătește suficient pentru a le atrage fii și fiicele, iar patriotismul are și el o limită. În plus, clasa cea mai înstărită nu resimte mușcătura unor taxe mai mari pe timp de război, în fond, pentru asta există datoria externă. Prin definiţie, politica externă se referă la echilibrul dintre interesul naţional și resursele naţionale. Cum cei 1% se află la conducere și nu plătesc niciun preţ pentru asta, noţiunile de control și echilibru se duc pe apa sâmbetei. Aventurile noastre n-au nicio limită, căci corporaţiile și antreprenorii nu au decât de câștigat de pe urma lor. La rândul lor, regulile globalizării economice sunt concepute pentru a-i favoriza pe cei bogaţi: ele încurajează competiţia pentru oportunităţile de afaceri între diversele naţiuni, ceea ce coboară taxele pentru corporaţii, slăbește sănătatea populaţiei și măsurile de protecţia mediului, și subminează ceea ce obișnuiau a fi considerate drepturi muncitorești „fundamentale”, cum ar fi dreptul la negocieri și contracte de muncă colective. Imaginaţi-vă cum ar arăta lumea dacă regulile ar fi concepute pentru a încuraja competiţia între naţiuni pentru muncitori. Guvernele s-ar întrece în a oferi siguranţă economică, impozite scăzute pentru salariaţii obișnuiţi, un învăţământ de calitate și un mediu curat – acele lucruri care contează cu adevărat pentru muncitori. Dar celor 1% nu trebuie să le pese de așa ceva.
Sau, mai precis, asta cred ei. Dintre toate costurile impuse societăţii noastre de către cei 1%, cel mai mare este următorul: eroziunea simţului nostru identitar, pentru care fair-play-ul, egalitatea de șanse și sentimentul comunitar joacă un rol atât de fundamental. De multă vreme, America se mândrește a fi o societate dreaptă, în care fiecare se bucură de aceeași șansă de-a o lua înaintea celui de lângă el, dar statisticile sugerează o cu totul altă imagine: șansele ca un cetăţean sărac, sau chiar și unul din clasa de mijloc, să ajungă în rândul celor de la vârful piramidei sociale sunt mai mici decât în multe ţări ale Europei. Jocul e măsluit. Tocmai acest sentiment al prevalenţei unui sistem nedrept, în care oportunităţile sunt inexistente, a dat naștere conflictelor din Orientul Mijlociu: preţurile în creștere ale alimentelor și un șomaj din ce în ce mai răspândit în rândul tinerilor n-au fost decât scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. În America, tinerii fără loc de muncă constituie aproximativ 20% din populaţie (iar în unele regiuni și în cadrul anumitor segmente socio-demografice, chiar dublu); unul din șase americani care-și dorește o slujbă nu o poate obţine; unul din șapte americani trăiește din tichete de masă (și aproximativ același număr suferă de „lipsa siguranţei alimentare”) – ţinând cont de toate aceste fapte, dovezile abundă că ceva a blocat mult-lăudata „difuziune” a resurselor și bunăstării de la cei 1% către restul populaţiei. Iar toate acestea au previzibilul efect de a crea alienare – la alegerile trecute, participarea tinerilor între 20 și 30 de ani a fost de numai 21%, cam tot atât cât rata șomajului în acest segment demografic.
În ultimele săptămâni, am văzut milioane de oameni ieșind în stradă pentru a protesta împotriva condiţiilor politice, economice și sociale din societăţile opresive în care trăiesc. Guvernele au fost răsturnate în Egipt și în Tunisia. Proteste au izbucnit în Libia, Yemen și Bahrain. Din atmosfera răcoroasă a apartamentelor lor de lux, familiile conducătoare din regiune urmăresc neliniștite evenimentele – ei să fie la rând? Și au dreptate să se îngrijoreze. În toate aceste societăţi, o fracţiune minusculă a populaţiei – sub 1% – controlează partea leului din bogăţia naţională; acolo bogăţia este unicul factor determinant al puterii, corupţia generalizată a ajuns un stil de viaţă, iar cei mai bogaţi dintre cetăţeni se opun în mod activ politicilor ce ar putea îmbunătăţi viaţa tuturor.
Puși în faţa valului de entuziasm popular de pe străzi, trebuie să ne întrebăm: Când va veni acesta și în America? În câteva privinţe demne de luat în seamă, ţara noastră a ajuns asemenea acestor îndepărtate și tulburi ţinuturi.
Alexis de Tocqueville a descris odată ceea ce considera a fi o parte esenţială a geniului specific societăţii americane – ceva ce el a numit „interes înţeles așa cum se cuvine”/ „interes bine înţeles”. Ultimele cuvinte sunt cheia expresiei. Într-un sens restrâns, toţi avem un interes sau altul: Vreau ceea ce e bine pentru mine chiar în clipa asta! Interesul „înţeles așa cum se cuvine” este, însă, cu totul altceva. Căci, acesta înseamnă să iei în considerare interesul tuturor celorlalţi – cu alte cuvinte – binele comun – ceea ce, în esenţă, este o precondiţie a propriei bunăstări. Tocqueville nu voia să spună că această abordare ar avea ceva nobil, sau idealist – ci dimpotrivă. Era un indiciu al pragmatismului american. Acești americani șireţi au înţeles un fapt de viaţă fundamental: a avea grijă de cel de lângă tine nu e bine doar pentru suflet – ci și pentru buzunar.
Cei 1% din vârful piramidei sociale au cele mai bune case, cele mai bune școli, cei mai buni doctori și cele mai bune vieţi, există, însă, un lucru pe care banii lor se pare că nu l-au putut cumpăra: înţelegerea faptului că soarta lor este indisolubil legată de modul în care trăiesc celelalte 99 de procente ale populaţiei. De-a lungul istoriei, acesta este un lucru pe care cei 1% îl învaţă în cele din urmă. De regulă, prea târziu.

_________
[1] Autorul generalizează – decizia Curţii Supreme se referă la îndepărtarea restricţiilor privind finanţarea privată a transmisiunilor (materialelor) media independente în timpul campaniilor electorale. (n.tr.)


Traducere: Alexandru Macovei


joi, 20 octombrie 2011

Război împotriva dominației și exploatării capitaliste

Iată manifestul unuia dintre cei mai renumiți economiști romîni ai momentului. Reproducem mai jos întreg articolulsemnat Liviu Voinea și publicat pe siteul CriticAtac.



Manifestul economiştilor indignaţi

de Liviu Voinea

Am fost invitat de colegi economişti din Spania să ader la o nouă mişcare, apolitică dar nu imparţială, în sensul în care ea contestă curentul principal de gândire economică şi de ac­ţi­u­ne a factorilor de decizie cu privire la cauzele şi soluţiile crizei. Nu este sin­gura formă de organizare inspirată de mişcarea indignaţilor, o formă de protest pornită pe 15 mai 2011 în ma­rile oraşe spaniole ca reacţie la mă­surile de austeritate. Manifestul eco­nomiştilor indignaţi, reuniţi în or­ga­nizaţia econoNuestra (economia noastră, în traducere) poate fi citit pe site-ul www.econonuestra.org.   
Mă alătur acestui demers şi cred că el poate fi extins, paşnic şi bine ar­gumentat, şi în ţările din Estul Europei. Modelul economic dominant în prezent nu a anticipat criza şi nici nu a putut-o rezolva. În mod fals se creează impresia că este o criză de­terminată de nivelul ridicat al da­to­riilor publice, de proasta gestiune a sectorului public. Nu este însă aşa – datoriile publice au crescut după de­clanşarea crizei, de fapt după ce gu­vernele au salvat băncile (şi continuă să o facă). Măsurile de austeri­tate sunt luate pentru a salva mari firme private de la faliment, nu pentru a salva statele. Şi partea proastă este că aceste măsuri nici măcar nu funcţionează, pentru că nu permit statelor să se dezvolte.
Au trecut şi în România trei ani de la declanşarea crizei. Pentru creşterea din 2011 trebuie să mulţumim Institutului Naţional de Statistică. Mulţi avertizează că în 2012 ne întoarcem în recesiune pe plan mondial. Şi atunci la ce a folosit austeritatea? Aceste în­trebări şi le pun economişti in­dig­naţi şi din Spania, şi din Grecia, Por­tu­galia şi Irlanda. Şi le vor pune în curând şi cei din Germania, Franţa sau Marea Britanie.
Oamenii ştiu şi singuri de ce au nevoie. Au nevoie de locuri de mun­că, nu de caritate. Mai puţin de ju­mă­­t­a­te dintre românii de vârstă activă sunt şi ocupaţi în economia formală. De la începutul crizei s-au pierdut pes­­te 800 de mii de locuri de muncă. Oa­­menii se simt exploataţi – noul Cod al Muncii a accentuat nesiguranţa locului de muncă. Oamenii au ne­voie de credite. Doar marile bănci şi marile firme primesc refinanţări. Pentru populaţie şi IMM-uri regulamentele de creditare se înnăspresc. Oa­menii au nevoie de educaţie. Pro­fe­sorii sunt însă una dintre categoriile blamate în aceşti ani în România pentru aşa-zisele creşteri salariale din trecut. Oamenii au nevoie de asistenţă medicală – sănătatea nu se ne­go­ciază. Şi totuşi se negociază, şi ur­mea­ză peste câteva luni să se şi privatizeze integral, reducând grav accesul la servicii medicale. Pensionari­lor nu trebuie să le fie ruşine de pensia lor dacă au muncit toată viaţa pentru ea – şi totuşi ea este descrisă ca o po­ma­nă de la stat.
Bogaţii nu contribuie la efortul de ieşire din criză. De fapt nu contribuie deloc. Povara fiscalităţii stă pe umerii amărâţilor – câtă vreme bo­­g­a­ţii sunt protejaţi de cota unică şi de impozitele aproape inexistente pe avere. Un sistem injust, inechitabil, nu se poate susţine la infinit. Indicele ine­galităţii veniturilor s-a accentuat pu­ternic în România în ultimii ani. Ca să poată rămâne bogaţi, aceştia tre­buie să înveţe să mai şi împartă. Pâ­nă acum micii contribuabili au plă­tit şi pentru marii evazionişti.
Cel mai important motiv de indignare dintre toate este acela că s-a pierdut sensul guvernării. Nimeni, nicăieri, nu ar trebui să guverneze pentru pieţe, sau pentru FMI, sau pentru deficit. Guvernarea trebuie să fie pentru oameni. Scopul final al gu­vernării trebuie să fie creşterea ca­li­tăţii vieţii cetăţenilor. Desigur, o creş­tere sustenabilă. Dacă va urma un deceniu de stagnare sau, mai rău, o instabilitate de a o zi la alta, va creş­te şi presiunea socială. Cine spune că pieţele sunt perfecte, că ele nu au relaţiile lor de pu­te­re şi preferinţele lor, că nu sunt tot oa­meni corupţi sau coruptibili şi în spa­tele lor, minte. Să acceptăm o dată eşe­cul pieţelor şi să ne eliberăm de sub această tiranie a pieţelor. Ce în­seamnă, până la urmă, încrederea pieţelor? Că sunt dispuse să ne îm­pru­mu­te? De ce să am încredere în ju­de­cata lor? Oare atunci cînd au îm­pru­mutat Grecia, de exemplu, cu ani în urmă, ele au judecat corect? Oare atunci când au evaluat drept excelente o mulţime de active toxice, ele au judecat corect? Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm către populaţie.
Text apărut şi în Jurnalul Naţional

miercuri, 19 octombrie 2011

Grecia se revolta

Astăzi peste 70000 de oameni au demonstrat în fața cladirii parlamentului din Atena. Poporul grec știe să lupte, chiar dacă asta înseamnă și forme extreme de luptă. Suntem alături de ei și credem în puterea lor de a schimba situația actuală din Grecia. Revoluția globală a început.







marți, 18 octombrie 2011

O lună de la debutul #occupywallstreet

What a month, and we are only getting started!” se poate citi pe site-ul http://occupywallst.org/
Mișcarea de protest s-a răspîndit în lumea întreagă. Sindicatele și partidul comunist din SUA sprijină mișcarea (http://www.cpusa.org/). Amploarea protestului sporește.





duminică, 16 octombrie 2011

IPOCRIZIA OCCIDENTULUI 2

Ce fac liderii lumi în fața protestelor globale? Se fac că nu există, și recurg la intimidare și represiune.
În primăvară semnalam aici (http://r-evolutia.blogspot.com/2011/03/ipocrizia-occidentului.html) printr-o imagine sugestivă ipocrizia și minciuna liderilor occidentali. Nu este o întâmplare, este politică de stat. Acum există și un film despre asta.Felicitări celor care au montat aceste imagini.

Ieri, protestele au cuprins întraga planetă

În lumea întreagă, oamenii au protestat în peste 1500 de orașe. La București cei aprox. 50 de protestatari au fost încercuiți cu un gard de către jandarmerie. Este rușinos pentru o țară care se vrea liberă. Nu-i nimic, măcar acum știm că viitoarele proteste vor trebui să fie spontane și neanunțate. Oamenii încă nu au curaj, nu au încredere în ei înșiși, de aceea suntem și mai hotărîți. Trebuie răspîndită informația, trebuie să vorbim cu oamenii, să le deschidem ochii.































vineri, 14 octombrie 2011

Apel la solidaritate și revoltă

http://occupywallst.org/

În ultimii ani 1% dintre bogații lumii au creat un sistem economic global - neoliberalismul - care atentează la drepturile omului și ne distruge mediul înconjurător. Neoliberalismul este astăzi global - este motivul pentru care nu mai avem slujbe, este motivul pentru care nu ne mai permitem un sistem de sănătate, de educație, este motivul pentru care nu ne mai permitem hrană sănătoasă ori nu mai putem să plătim ratele bancare.
Neoliberalismul este viitorul nostru furat.




October 15th: Occupy Banks from Mary Matthews on Vimeo.


joi, 13 octombrie 2011

luni, 10 octombrie 2011

Discursul lui Slavoj Zizek în Liberty Plaza

Un transcript în engleză preluat de pe: http://occupywallst.org/article/today-liberty-plaza-had-visit-slavoj-zizek/


Part One

…2008 financial crash more hard earned private property was destroyed than if all of us here were to be destroying it night and day for weeks. They tell you we are dreamers. The true dreamers are those who think things can go on indefinitely the way they are. We are not dreamers. We are awakening from a dream which is tuning into a nightmare. We are not destroying anything. We are only witnessing how the system is destroying itself. We all know the classic scenes from cartoons. The cart reaches a precipice. But it goes on walking. Ignoring the fact that there is nothing beneath. Only when it looks down and notices it, it falls down. This is what we are doing here. We are telling the guys there on Wall Street – Hey, look down! (cheering).
In April 2011, the Chinese government prohibited on TV and films and in novels all stories that contain alternate reality or time travel. This is a good sign for China. It means that people still dream about alternatives, so you have to prohibit this dream. Here we don’t think of prohibition. Because the ruling system has even suppressed our capacity to dream. Look at the movies that we see all the time. It’s easy to imagine the end of the world. An asteroid destroying all life and so on. But you cannot imagine the end of capitalism. So what are we doing here? Let me tell you a wonderful old joke from communist times.
A guy was sent from East Germany to work in Siberia. He knew his mail would be read by censors. So he told his friends: Let’s establish a code. If the letter you get from me is written in blue ink ,it is true what I said. If it is written in red ink, it is false. After a month his friends get a first letter. Everything is in blue. It says, this letter: everything is wonderful here. Stores are full of good food. Movie theaters show good films from the West. Apartments are large and luxurious. The only thing you cannot buy is red ink.
This is how we live. We have all the freedoms we want. But what we are missing is red ink. The language to articulate our non-freedom. The way we are taught to speak about freedom war and terrorism and so on falsifies freedom. And this is what you are doing here: You are giving all of us red ink.
There is a danger. Don’t fall in love with yourselves. We have a nice time here. But remember: carnivals come cheap. What matters is the day after. When we will have to return to normal life. Will there be any changes then. I don’t want you to remember these days, you know, like - oh, we were young, it was beautiful. Remember that our basic message is: We are allowed to think about alternatives. The rule is broken. We do not live in the best possible world. But there is a long road ahead. There are truly difficult questions that confront us. We know what we do not want. But what do we want? What social organization can replace capitalism? What type of new leaders do we want?
Remember: the problem is not corruption or greed. The problem is the system that pushes you to give up. Beware not only of the enemies. But also of false friends who are already working to dilute this process. In the same way you get coffee without caffeine, beer without alcohol, ice cream without fat. They will try to make this into a harmless moral protest. They think (??? unintelligible). But the reason we are here is that we have enough of the world where to recycle coke cans…

Part Two

….Starbucks cappuccino. Where 1% goes to the world’s starving children. It is enough to make us feel good. After outsourcing work and torture. After the marriage agencies are now outsourcing even our love life, daily.
Mic check
We can see that for a long time we allowed our political engagement also to be outsourced. We want it back. We are not communists. If communism means the system which collapsed in 1990, remember that today those communists are the most efficient ruthless capitalists. In China today we have capitalism which is even more dynamic than your American capitalism but doesn’t need democracy. Which means when you criticize capitalism, don’t allow yourselves to be blackmailed that you are against democracy. The marriage between democracy and capitalism is over.
The change is possible. So, what do we consider today possible? Just follow the media. On the one hand in technology and sexuality everything seems to be possible. You can travel to the moon. You can become immortal by biogenetics. You can have sex with animals or whatever. But look at the fields of society and economy. There almost everything is considered impossible. You want to raise taxes a little bit for the rich, they tell you it’s impossible, we lose competitivitiy. You want more money for healthcare: they tell you impossible, this means a totalitarian state. There is something wrong in the world where you are promised to be immortal but cannot spend a little bit more for health care. Maybe that ??? set our priorities straight here. We don’t want higher standards of living. We want better standards of living. The only sense in which we are communists is that we care for the commons. The commons of nature. The commons of what is privatized by intellectual property. The commons of biogenetics. For this and only for this we should fight.
Communism failed absolutely. But the problems of the commons are here. They are telling you we are not Americans here. But the conservative fundamentalists who claim they are really American have to be reminded of something. What is Christianity? It’s the Holy Spirit. What’s the Holy Spirit? It’s an egalitarian community of believers who are linked by love for each other. And who only have their own freedom and responsibility to do it. In this sense the Holy Spirit is here now. And down there on Wall Street there are pagans who are worshipping blasphemous idols. So all we need is patience. The only thing I’m afraid of is that we will someday just go home and then we will meet once a year, drinking beer, and nostalgically remembering what a nice time we had here. Promise ourselves that this will not be the case.
We know that people often desire something but do not really want it. Don’t be afraid to really want what you desire. Thank you very much!

Last Note

This is only a part of the entire speech he gave today, and if it was recorded in its entirety we'd be very glad to have a copy for transcription purposes.


duminică, 9 octombrie 2011

miercuri, 5 octombrie 2011

GREVA în Grecia

Astăzi are loc o greva de 24 de ore în Grecia. Au avut loc și proteste de stradă, poliția a folosit gaze lacrimogene. Și-a făcut apariția și Kanellos.


marți, 4 octombrie 2011

Imaginea zilei


Let us all unite

 O scenă din filmul Dictatorul (Charles Chaplin,1940) pe care am revăzut-o cu plăcere, de data asta pe site-ul Anonymus România.

Dacă nu apare automat, apasă pe butonul CC pentru subtitrare în română.

Interviu cu Mark Blyth II


A doua parte a interviului cu Mark Blyth publicat de CriticAtac.

extras:
C.L. : Ai devenit cunoscut pentru fraza „băncile au salvat statul iar acum statul salvează băncile dar la final cetăţenii plătesc nota” (bank bailed-out sovereigns and now sovereigns bail-out banks). Ai spus asta acum 6 luni dar e un lucru pe care nu vrem să îl conştientizăm, să îl recunoaştem, nu vrem să dăm piept cu asta.
M. B. : Cred că începem să conştientizăm asta încet, pentru că pieţele în definitiv, chiar dacă nu sunt neapărat raţionale, nu sunt nici în totalitate stupide. Şi pieţele încep să realizeze că vor două lucruri contradictorii: pieţele sunt oportuniste şi, analizând criza din 2008, şi-au spus: „Mama-mia, ia te uită ce datorii am acumulat, trebuie să scăpăm cumva de ele, şi au început să strige: suntem prea mari ca să fim lăsate în faliment (to big to fail) trebuie să ne salvaţi!” Aşa că a venit statul şi a preluat toată datoria asta uriaşă, a recapitalizat băncile, a făcut tot ce era necesar pentru a salva situaţia. Şi asta pentru că s-a pornit de la asumpţia că e perfect normal ca un sector care reprezintă 10% din economia SUA să preia 40% din profiturile economiei – ASTA NU E NORMAL! Am avut o bulă în sectorul imobiliar dublată de o bulă în sectorul financiar. Uite ce cred că gândesc pieţele acum: adevărata bulă e de fapt întregul sector financiar. Am construit un sector financiar supradimensionat, care era intermediarul unor schimburi pe care tot el le administra şi care câştiga prin comisionarea acestor schimburi, iar când totul a eşuat a venit altcineva şi a curăţat după. Eu am susţinut în 2008 salvarea sa, din motive pe care le-am discutat deja,  dar acum mi-am revizuit opinia. Avem un şomaj de peste 16% în creştere în ultimele 12 luni, nimic nu se îmbunătăţeşte, ştiam că consumatorii sunt supra-îndatoraţi şi vorbesc de consumatori, nu neapărat de cetăţeni, de americani, ci de consumatori, ca şi cum singura lor funcţie este să meargă şi să cheltuie banii împrumutaţi de la bănci. Deci toată problema începe cu un sector financiar-bancar care era mult prea mare, care trebuia salvat, dar merita. De ce? Pentru că, datoria mutată în cârca statului va fi mai uşor de administrat,  dobânzile pentru datorii suverane sunt mai mici decât pentru datoria privată deci în esenţă am transferat datoria privată a băncilor în sectorul public. Şi atunci băncile, oportuniste, au spus: „ia uitaţi-vă ce uriaşă e datoria statelor, au cheltuit în neştire, trebuie să reducă drastic cheltuielile, e nevoie de austeritate” etc. Şi statul a fost oarecum de acord cu asta, până la urmă statul ia o grămadă de bani din impozite şi taxe de la bănci şi poate e singurul sector competitiv la nivel global, deci nu vrem să îl omorâm, vrem să se însănătoşească, deci o să-i dăm lichidităţile financiare de care are nevoie, sperăm că îşi revine, face profit şi atunci putem să încasăm şi noi venituri prin impozitare şi taxare. Încet dar sigur ne dăm seama că nu o să funcţioneze, pentru că modelul bancar actual este pur şi simplu stricat. Nu mai avem nici un sector pe care să îl umflăm şi să scoatem profit (cum a fost bula IT şi apoi bula imobiliară). Sectorul imobiliar e mort şi va rămâne mort încă 10 ani. Piaţa bunurilor de consum e prea mică pentru a crea macro-bule de pe care să scoţi profituri uriaşe. Deci băncile se reorientează spre Asia pentru că în economiile occidentale nu există creştere. Şi de ce nu există creştere? Pentru că aceleaşi bănci spun statelor: tăiaţi cheltuielile, tăiaţi, tăiaţi, tăiaţi, dar dacă tot tai, când nu există creştere, economia scade şi atunci raportul datorie/PIB creşte, toată lumea intră în panică, deci trebuie să taie şi mai mult, până când chiar şi nemţii o să-şi dea seama că nu poţi să ajungi la prosperitate prin austeritate –  „you can’t cut your way to prosperity”.

duminică, 2 octombrie 2011

GLOBAL REVOLUTION


15 OCTOMBRIE 2011
ÎN STRADĂ

Vino și tu.
Transmite mesajul mai departe. Fă-l viral.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

#OccupyWallStreet împlinește 2 săptămâni.

De 14 zile oamenii protestează în New York și în 80 de orașe din SUA și Europa. De abia acum au început să apară știri despre ce se întâmplă acolo. Astăzi mii de oameni au pornit într-un marș de protest la New York.
Revoluția globală se conturează la orizont.