America… America… Un răspuns lui V. Tismăneanu

Un articol care merită toată atenția. Publicat pe criticatac de Claude Karnoouh.


extrase:
„Dar şi noi avem preferinţele noastre, pasiunile noastre americane, şi ele nu sunt acelea pe care le laudă Tismăneanu şi prietenii săi. În ce ne priveşte, noi urâm America aceea care i-a exterminat pe indieni („a good Indian is a dead Indian”), aceea care i-a linşat pe „cioroi” [„nègres”] până în 1962, aceea a spărgătorilor de grevă cu puşca şi cu revolverul, a asasinării sindicaliştilor (Grapes of Wrath), aceea care a declanşat sub pretexte false războaiele din Vietnam,[4] din Irak şi din Afganistan; urâm America aceea care susţine cele mai rele dictaturi (a lui Pinochet în Chile, a generalilor argentinieni, Indonezia lui Suharto, Arabia Saudită sau Yemen, şi atâtea altele); noi respingem America de la Guantanamo, cu al său cortegiu de torturi sistematice în numele democraţiei „înţeleasă bine” de lobby-ul militaro-industrial, şi mai detestăm şi America aceea care de cinzeci de ani impune Cubei embargoul. Nu ne place America apartheidului de clasă (cf. Mike Davis, City of Quartz[5]), a bancherilor-bandiţi, făptaşi ai celei mai mari crize economice din 1929 încoace. Deschis şi fără jenă, suntem împotriva acestei Americi, atât de apreciată de cei mai nefaşti neoconservatori şi de Tismăneanu, tot aşa cum, altădată, am fost oponenţii intransigenţi ai versiunii comunismului pus în practică de către stalinişti!


Dar există o altă Americă, pe care o preţuim adesea, uneori cu nuanţe sau chiar cu rezerve. Noi iubim America Primului Amendament, avînd rezerve faţă de Constituţia sa, deoarece, dacă ea punea bazele democratice ale noii uniuni, îi excludea de la dreptul de vot pe negri, aşa cum excludea femeile, pe amerindieni şi pe săraci, şi tot de aceea respingem America învingătorilor în războiul civil, atunci când ea este totuna cu carpetbaggers şi scalawags de după acelaşi război civil; noi iubim America greviştilor care au inventat 1 Mai, a lui Sacco şi Vanzeti, dar nu pe aceea a gangsterismului lui Rockefeller; iubim America lui Steinbeck, a lui Hemingway, Dashiell Hammett, Faulkner şi Charlie Chaplin, dar nu pe aceea a lui Hearst sau Hoover, paranoidul de la FBI. Noi iubim America lui John Ford, dar nu pe cea a lui Henry Ford, Reagan sau Bush senior-junior, a lui Warren Buffet, Fox News şi nici pe cea a lui Standard Oil; noi iubim America jazzului (cea mai mare invenţie culturală a Statelor Unite, o invenţie a negrilor), a lui Louis Armstrong, Billy Holiday[6], Lester Young, Miles Davis, Dizzy Gillespie, Thelonius Monk, Sun Ra, dar o respingem pe aceea a lui Britney Spears, Michael Jackson sau Beyoncé. Iubim America Susanei Sontag, a lui Ralph Nader, a lui Woody Allen, dar nu pe aceea a Madeleinei Albright ori Hillary Clinton; iubim America din Catcher in the Rye, din There Will Be Blood, din No Country for Old Men, America fraţilor Cohen, a lui Oliver Stone, şi nu pe cea a lui Rambo-Stallone. Şi, last but not least, noi iubim America Black Panthers, a Angelei Davis, a lui Paul Mattick, a lui Chomsky, a lui Norman Finkelstein, a revistelor Tikkun şi CounterPunch, cea a American Workers Party şi a American Socialist Party, iar nu aceea condusă de un partid unic, împărţit în două tendinţe aproape identice care-şi dau mâna, republicanii şi democraţii. Toată această colecţie de preferinţe, pentru a spune că noi iubim o anumită Americă, în mod sigur cea pe care o urăşte Tismăneanu, laolaltă cu oamenii săi. Şi ce dacă? America noastră este asta.


...


România, ca putere strategică şi tactică în zona Mediteranei, nu contează. Ţara îşi poate manifesta pe ici, pe acolo, prezenţa simbolică, dacă i se ordonă, dar asta nu-i garantează un plus de prestigiu. Dacă ţara interesează capitalismul mondializat, e în calitatea ei de loc de extracţie a unei importante plusvalori, deja considerabil diminuate prin scoaterea la mezat a celor mai valoroase piese ale industriei române (cu excepţia industriei extracţiei petrolului, dar nici asta nu va întârzia prea mult!), vândute pe nimic, precum fabricile de ciment de la Turda la Bouygues, combinatul siderurgic din Galaţi – la Mittal, gestiunea gazului din Bucureşti şi din sudul ţării – la GDF-Suez, din nordul ei – la E.on, apa din Bucureşti – la Veolia etc. … De fapt, a fost vorba de un adevărat hold-up al economiei naţionale, căci aceste mândreţi industriale au fost construite şi valorificate prin munca şi sudoarea poporului, care n-a avut nici un avantaj din asta, afară de acela, pentru majoritatea angajaţilor, de a fi fost daţi afară şi trimişi în şomaj.


De altfel, ne cam plictiseşte că avem a răspunde atâtor stupidităţi, dar credem că e de datoria noastră să o facem, nu pentru a mai câştiga nişte glorie (căci nu comentându-l pe-un Tismăneanu îţi faci gloria, poate chiar dimpotrivă), ci pentru a lăsa o mărturie generaţiilor viitoare, ca să ştie că în luna lui aprilie 2011, în România, câteva persoane au refuzat să se lase înşelate cu nişte clişee grosolane scoase de-a dreptul din arsenalul ruginit al propagandei imperialiste şi al contrapropagandei din vremea Războiului Rece.”